Vorbea un prisăcar cu-n târgoveţ,
Spunându-i că el pune mare preţ,
Pe vrednica albină.
O lăuda că tot aleargă
Ziulica întreagă,
Fără a cere dejun, ori prânz, ori cină.
Din contră, ea produce
Miere dulce,
Şi nu cere nimic.
Şi nu se-mpotriveşte
Că-i iei ce-agoniseşte
Fără să-i laşi un pic.
După un an, veni prisăcarul
La târg cu carul,
Cu nasul borcănat.
Striga în gura mare:
– Albine de vânzare,
Le dau, că m-au muşcat!.
– Păi, cum e prisăcare?
Spuneai că au valoare
Şi-aduc numai folos!
Răspunse o albină
Ieşită la lumină:
– E mare ticălos!
Ne-a luat întreaga hrană,
Rezerva pentru iarnă,
Tot ce-am agonisit.
Şi iară s-a întors
Punându-se pe scos,
Iar noi l-am răsplătit!
Morala:
Cin’ vrea miere cu prea plin,
Se alege cu venin!
