spot_img
27.5 C
Târgu Jiu
joi, iulie 25, 2024
Altele
    AcasăInterviuriINTERVIU cu Sabin Cornoiu, președintele Salvamont România: Viața de salvamontist? Când nu-ți...

    INTERVIU cu Sabin Cornoiu, președintele Salvamont România: Viața de salvamontist? Când nu-ți vine să spui „Stai să mă leg la șiret!”

    La 38 de ani de salvare montană, gorjeanul Sabin Cornoiu, directorul Salvamont Gorj și președintele Salvamont România, ne-a dezvăluit cum este viața de salvamontist și cum reușesc acești „supraoameni”, așa cum le putem spune, să învingă situațiile care-i îngenunchează pe oamenii plecați pe munte care le cer ajutorul. Am aflat că, în toți acești ani, nici un om găsit viu nu a fost predat mort, mai departe, dar că asta-nseamnă, de multe ori, să nu-ți oprești echipa pentru a-ți lega șiretul, de exemplu, pentru că fiecare secundă poate face diferența între viață și moarte. Acestea și multe altele, despre viața de salvamontist, în interviul care urmează.

    Reporter: Aveți o misiune specială, aceea de a salva oameni din situații deosebite, unde nu mai fac față, deși nu se încumetă pe munte oricine. Mergeți acolo unde se află, înfruntând condiții potrivnice, să-i extrageți, deși sunteți oameni ca și ei. Cum reușiți?

    Sabin Cornoiu: În 38 de ani de salvare montană, de când fac această activitate, am satisfacția că, în cadrul echipei mele, niciodată nu am avut un om pe care să-l găsim cu funcții vitale pe munte și să nu-l predăm tot cu funcții vitale la ambulanță. Dacă acest om nu a avut șansă și, peste trei-patru zile a decedat, asta e… înseamnă că a avut niște leziuni care nu i-au mai permis să trăiască, dar, în principiu, am făcut tot ce s-a putut face. E un efort deosebit. Chiar există în literatura de specialitate un capitol, care se referă la gestionarea elanului salvatorului, pentru că noi vrem să facem totul, ca să-l salvăm.

    R.: Cum decurge viața unui salvamontist, în demersul salvării de vieți?

    S.C.: Sunt momente când nu-ți vine să spui „Stai să mă leg la șiret” sau „să mă duc după prima tufă, acolo”, că ți-e teamă că secundele acelea sunt prețioase. Avem momente în care simțim că totul se întâmplă contra timp, că trebuie să faci ceva să salvezi acel om, pentru că viața lui depinde de tine. Și, ai niște momente în viață, în care ți se spune de la spital „Dacă nu-l aduceați mai repede, sigur nu scăpa…” În clipa aia ești plin de bucurie.

    R.: De multe ori trebuie să acordați și primul ajutor.

    S.C.: Am avut momente în care am găsit oameni pe munte, sau chiar în cabane, care erau în stare comatoasă, care se înecaseră cu propria salivă, sau cu altceva, sau se intoxicaseră cu ceva și mai erau câteva momente și mureau. Și atunci trebuie să faci ceva, să-i eliberezi căile respitatorii, să faci ceva să vezi că revine la viață… sau oameni cu hemoragii puternice, la care am reușit să le facem compresia, până am reușit să-i dăm la spital. Au fost situați limită foarte multe. Oamenii cad pe pârtii, de multe ori viața nu le e pusă în pericol, dar când acea cădere e atât de gravă, încât e afectată coloana vertebrală, dacă tu nu-i dai acel prim ajutor medical specializat îi faci mai mult rău.

    R.: Cum știi că ți-e destinat să fii salvamontist?

    S.C.: Există o categorie de profesii, se cheamă profesii vocaționale, le faci pentru că simți. Noi asta simțim. S-au făcut studii, s-au făcut analize și s-a spus: oamenii ăștia asta simt. Un om care a iubit muntele, care a iubit sporturile montane, care, în câteva momente a fost, poate, și el în pericol, la un moment dat, simte că împlinirea lui sufletească în privința muntelui este să devină și salvator, care este nivelul suprem. După ce ești foarte bun schior, alpinist, speolog, cățărător, ce vrei tu, poate momentul suprem este acela în care aduni toate cunoștințele tale și aptitudinile sportive, mai faci și o pregătire medicală specifică și atunci devii și salvator de vieți. Cine simte treaba asta, poate să ajungă savamontist.

    R.: Cum selectați salvatorii montani?

    S.C.: Îmi pare rău că îmi bat foarte mulți oameni la ușă, vor să vină la Salvamont, dar în clipa în care tu vii și îmi spui că ai 35-40 de ani și n-ai schiat în viața ta, nu te-ai cățărat în viața ta… cum să-i spun acelui om că nu are nici o șansă? Dar nu are nici o șansă. În această profesie, după ce faci prima etapă de pregătire, după semestrul I, ești trimis la un examen național și, dacă e vară, te pune să te cațări pe un traseu de 4B (4 din 6), sau, dacă e iarnă, să cobori o pantă de munte prin zăpadă, nu pe o pârtie bătută. Dacă nu ai asta în sânge, n-ai nici o șansă. Și, încă, n-au întâlnit ultimul moment: ai în fața ta o bucată de carne în care bate inima și tu știi că trebuie să salvezi. Aia e cel mai dificil. Am avut oameni foarte buni, sportivi foarte buni, dar care, la primul caz tare, sau pe vreme rea, au spus: stop, nu-i de mine.

    R.: Dacă aveți intervenție tocmai când aveți o problemă de sănătate în familie, sau vremea e foarte rea, nu vă vine să renunțați?

    S.C.: Noi mergem pe munte și când copilul nostru e bolnav, când soția e bolnavă, când părinții sunt bolnavi, când afară e furtună, viscol, ger, vreme rea. Atunci e nevoie de noi pe munte, în cele mai dificile situații. Multă lume întreabă: de ce pleci tu de acasă și îți lași copilul bolnav și te duci să-l salvezi pe al altuia de pe munte? Pentru că al meu are în spate un sistem de urgență bine pus la punct, cu ambulanță, cu spital, cu tot fluxul, până ajunge la medicul pediatru, dar copilul ăla din munte nu mai are pe nimeni, mă are pe mine și pe echipa mea. Și, atunci, cineva trebuie să meargă acolo.

    R.: Ca alpinist, unde ați urcat cel mai sus pe un munte?

    S.C.: Cel mai sus pe un munte am urcat pe Mont Blanc. În 1998, erau începuturile alpinismului de altitudine în România, nu prea aveam informații, internetul atunci se inventa, prin caffe-interneturi, dar am avut curajul și am plecat cu colegii mei. Am fost cu trei colegi de echipă, să facem trei extreme ale Alpilor: Matterhorn – unul dintre cele mai dificile și cel mai frumos munte din Europa, Mont Blanc-ul – cel mai înalt din Alpi și Culoarul Pallavicini – cel mai lung coridor de gheață din Europa. Pe Mont Blanc am fost cel mai sus, 4810 m altitudine. Pentru noi a fost ceva deosebit, a fost pentru prima dată… Și acum, când ne uităm la poze, râdem, că eram îmbrăcați în șapre haine de șapte feluri, era pionierat. A fost primul pas pentru mine în alpinismul de altitudine. Puteam să merg și în expediția românească de pe Everest, dar, din păcate, trebuia să sacrific foarte mult timp, din familia mea și din serviciul meu. Să plec 4-6 luni la pregătire pentru un astfel de vârf nu puteam să-mi permit și atunci am renunțat, am rămas pe vârfuri mai mici, am rămas pe pasiunea mea și mă bucur c-am ajuns până aici.

     

     

    Te-ar mai putea interesa

    LĂSAȚI UN MESAJ

    Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
    Introduceți aici numele dvs.

    Ultima oră!

    Comentarii recente

    Iliuși Antonie on Gorj: Se renumără voturile
    error: Content is protected !!