Moartea nu te întreabă niciodată dacă ești pregătit. Nu-ți cere voie, nu-ți cere vârsta, nu-ți cere istoricul medical. Vine așa cum vine vântul – pe neașteptate, uneori tăios, alteori înșelător de tăcut. Așa a venit și pentru un tânăr de doar 41 de ani. Tată a doi copii mici, soț, frate, fiu, un om în plină putere, încă plin de planuri și drumuri neterminate.
Astăzi, cei care îl iubesc îl conduc la groapă cu inimi sfărâmate: soția care îi știa fiecare respirație, copiii care abia învățaseră să-i spună “tati”, părinții care niciodată nu și-au imaginat că-și vor îngropa copilul, fratele, cumnata, nepoții. Toți stau acolo, privind în tăcerea care apasă mai greu decât pământul care îl va acoperi.
A murit brusc. Fulgerător. Un om aparent sănătos, luat din lumea aceasta în câteva clipe.
Ce poate duce la asemenea tragedii? Uneori, un simplu cheag de sânge, format cine știe cum, poate bloca o arteră și opri un destin în loc. Medicina explică mecanisme, dar nu poate explica destinul. Sunt cazuri rare, sunt momente nedrepte, sunt rupturi în ordinea firească a vieții pe care niciun om nu le poate înțelege pe deplin.
Și da, în fața durerii, apar întrebări. Întrebări despre “de ce?”, despre “cum?”, despre “dacă”. În vremurile noastre, îndoiala se agață de orice fir – de boală, de stres, de genetică, de medici, chiar și de vaccinuri. Oamenii întreabă, pentru că vor să înțeleagă. Este omenesc. Este firesc. Dar între a avea întrebări și a găsi răspunsuri sigure este o distanță mare, uneori imposibil de parcurs.
Dar întrebarea… întrebarea în sine… avem dreptul să o punem?
Da. Pentru că suferința vorbește. Pentru că oamenii nu sunt din piatră. Pentru că atunci când moartea sfâșie o familie, mintea caută explicații ca să nu se prăbușească sub greutatea nedreptății.
Nimic nu-l va aduce înapoi. Nimic nu va umple golul lăsat în urma lui. Dar dreptul de a căuta sens, de a căuta liniște, de a pune întrebări – acela rămâne. Important este să nu confundăm durerea cu adevărul și să nu lăsăm suferința să devină acuzație fără temei.
Astăzi, în schimb, nu e ziua întrebărilor. Este ziua în care îl plângem, în care îl pomenim, în care îl ținem aproape în amintiri. Celelalte răspunsuri, dacă există, vor veni mai târziu.
Pentru el, însă, este liniște. Iar pentru cei rămași, este doar un dor fără margini.
Dumnezeu te odihnească în pace Costi Pânișoară!
