Fata de la pâine

Într-o dimineaţă geroasă, la o oră matinală, în drumul meu spre serviciu, am întâlnit o tânără, care se grăbea să deschidă magazinul de pâine, la care era angajată. Aflată în starea de frică indusă de ultimele două agresiuni fizice, violenţe comise de un bărbat asupra femeilor, în spaţiul public, tânăra s-a bucurat să mă aibă tovarăş de drum şi s-a mirat de faptul că nu o cunoşteam, deşi cumpăram de obicei pâine graham de la magazinul unde vindea ea. Când a venit vorba despre banii pe care îi câştigă, s-a arătat nemulţumită de leafa de doar şase sute de lei pe care o primea, dar a continuat resemnată recunoscând că era bine şi aşa. Într-o localitate urbană cu şaisprezece, şaptesprezece mii de locuitori, mai mult de jumătate sunt femei şi jumătate dintre ele sunt membre ale unor familii tinere sau în evoluţie ale căror niveluri de trai depind de fiecare bănuţ adus în casă. Nu toate femeile au slujbe bine plătite. Unele lucrează pe lefuri şi mai mici de şase sute de lei, în condiţii mult mai grele sau mai stresante. Toate se bucură că au o carte de muncă şi o ocupaţie, deşi nu o dată li se citeşte pe chip starea de nefericire. În doar douăzeci de ani egalitatea de şanse dintre bărbaţi şi femei a fost desfiinţată. Societatea civilă a trecut de partea politicii, mărginindu-se să sprijine o dată la patru ani venirea opoziţiei la putere. Direct sau indirect patronii au făcut acelaşi lucru şi chiar dacă au investit sau nu în schimbare, nu s-au sfiit să-i execute pe angajaţi, diminuându-le leafa. Acum dau vina pe criză, însă, în ciuda aşteptărilor criza nu va trece în următorii douăzeci de ani. Populaţia va învăţa să îşi reducă zilnic consumul şi va cheltui mai puţin. Va afla că actuala opoziţie nu are nici o soluţie de ieşire din criză, pentru că ţara noastră este mult prea mică pentru o criză atât de mare. Dacă se va cumpăra mai puţină pâine, fata de la magazin va primi o leafă mai mică, la fel cum vor primii toţi salariaţii din ţară. Dacă, ieri, ne-am satisfăcut micile mofturi, astăzi ca să supravieţuim va trebui să ne rezumăm la strictul necesar. Grija autorităţilor locale pentru localităţile pe care le păstoresc va suferi modificări majore, deoarece Europa îşi închide porţile tot din cauza sărăciei iar firmele care mai dau de lucru pe la noi se vor închide una câte una. În municipiul Motru există mai multe fabrici de pâine decât erau acum 20 de ani în tot Gorjul. Existenţa lor paralelă nu naşte concurenţă şi evaziune fiscală în care intră desigur şi leafa fetei de la magazin şi timpul ei de lucru. În mod normal pâinea are un termen de garanţie, dar la atâtea oferte câte sunt, nimeni nu mai cumpără pâine veche. Rareori am văzut magazine care vând pâine uscată. Însă, cu toate acestea nimeni nu declară pierderile înregistrate în industria pâinii. Am consemnat aceste amănunte gândindu-mă la pâinea noastră cea de toate zilele şi la securitatea pe care ne-o conferă igiena preparării şi manipulării ei. Mă gândesc câte magazine au un grup sanitar de serviciu unde vânzătoarele să îşi facă toaleta după ce îşi fac nevoile sau câte femei au vizele epidemiologice la zi, fiindcă toate acestea ţin de civilizaţie şi de nivelul de trai. Cu bani puţini nu se poate trăi bine şi femeile sunt primele care au obligaţia să nu se mai resemneze, în raport cu societatea, cu autorităţile şi chiar cu familia. Toţi avem parte de aceeaşi criză, însă, nu toţi ne declarăm învinşi de ea, deşi politicienii pe care îi aşteptă alegerile ne pregătesc în culise amăgiri noi. Notă: În ţara în care orice neica nimeni vântură steagul naţional la o aşa numită demonstraţie paşnică, acel om comite un sacrilegiu. El pângăreşte un însemn naţional pentru că nu are alt mesaj care să-i aducă lângă el pe ceilalţi. Demonstraţiile de mici dimensiuni spun câteva lucruri simple şi anume, că nu avem lideri, că mulţi dintre noi suntem plecaţi de acasă şi că nu suntem solidari. Atunci de ce tot fluturăm steaguri?