Președintele de o noapte al României, cel care și-a aruncat la coșul uitării, cu o singură frază, rostită într-o noapte de noiembrie, aproape toată cariera din urmă, atât cea diplomatică, cât și scurta aventură politică, parcă vrea cu tot dinadinsul să se consacre un personaj de desene animate, care iese învins și umilit de fiecare dată. Mircea Geoană. Fiul tatălui său și fostul președinte al PSD. În văzul lumii, colegii de partid, cei pe care i-a condus, iar pe unii i-a frezat cu salivă, ca mama mare înainte de a-i trimite la școală, îl îmbrâncesc și îl îndeamnă să plece la scara lui, că nu mai au loc și pentru el în joaca de acum. Lasă scaunul ăla de piele, pe care scrie Șeful Senatului, și pleacă la Mihaela, dragostea ta, noi nu mai vrem cu tine, îi tot țipă în timpan, de la mică distanță, Victor, șeful de gașcă din tot cartierul social-democrat. Bunicuța din Oltenița, mânioasă la prima vedere, nu face acum decât să țipe de la fereastră, texte de împăcare pentru toți, că, deh, așa sunt copiii, se mai ceartă între ei. În spate, peste umărul venerabilei, se ițește capul argintiu al fratelui cel mare, Adrian, care îngână că baba are dreptate, faceți pace, băi copii! Ăștia micii, nu și nu, îl beștelesc și trag de scaunul ăla de piele, când într-o parte, când în alta, bașca faptul că îl amenință pe Mircea cu ridicarea vizei de flotant din Cartierul Roșu al social-democrației dâmbovițene. Tăbăcit, plin de praf și înecat în salivă, ăsta nu se lasă și țipă că aia e casa lui, să îl lase în pace. Acuma știți cum e, om fi noi proști, dar tot ne face să ajungem la întrebarea de ce dracu se face ăsta de râs, frate? De ce nu își bagă picioarele în toți, să le dea degetul din mijloc la pipăit și să plece unde i-o fi mai bine? În lumea chibiților se vorbește mult și se dau păreri, variante, dar nimic concret și, mai ales, nimic dovedit. Una zice că e prea prost, că e bolnav de putere și că nu suportă gândul să fie fundaș central, nici măcar mijlocaș, el vrea atacant și căpitan de echipă. Altul zice că ar fi combinat cu niște băieți, cu ochii albaștri, să zicem, de la care ar fi luat cu împrumut o misiune, iar acum trebuie să o deconteze, iar dobânda e mai mare decât împrumutul, îl caută ăia pe acasă. Cică. Ar mai fi o voce stinsă, din spate de undeva, că temele îi vin prin porumbei călători, din afara celor aproximativ 238 de mii de kilometri pătrați de patrie proprie, cum ar veni. Dacă mă înțelegeți pe undeva. Cine să știe? Cert este că bunică-mea se așează, în fiecare zi, în fața televizorului și, când vrea să râdă cu lacrimi, dă pe unul din episoadele cu social-democrații. Și se distrează. Maxim, am spus!
Binele o duce, încă, foarte rău în România!
Doamne-ajută!
