A apărut un document din 2005 care arată că Radu Miruță ar fi semnat o adeziune la Partidul Social Democrat, la organizația Gorj, pe aceeași pagină cu Ion Călinoiu.
Uniunea Salvați România a negat inițial categoric că Miruță ar fi fost vreodată membru PSD. Ulterior, ministrul a recunoscut că datele și semnătura îi aparțin, dar a explicat că a semnat „pentru un weekend la mare”, într-un context studențesc, fără consimțământ real pentru înscrierea în partid.
Călinoiu a susținut că adeziunea nu ar fi fost validată. Rămâne, însă, un document semnat și o poveste care se schimbă pe parcurs.
Ministrul care a urmat facultatea ca „hobby”, a semnat o carte pe care nu a scris-o și a intrat în PSD… din greșeală de vacanță
În politica românească există performanțe greu de egalat. Dar să ajungi, potrivit propriei explicații, în PSD doar pentru că voiai la mare, e deja sport olimpic.
Domnul Miruță nu a fost membru. Doar a semnat. Nu a vrut să intre în partid. Doar s-a nimerit pe o „Fișă de primire”. Nu a făcut politică. Doar a mers într-o excursie organizată de oameni care, pură coincidență, erau PSD.
E reconfortant să afli că în 2005 puteai ajunge într-un partid ca într-un autocar: semnai o hârtie și te trezeai pe lista de membri, fără să-ți dai seama. Un fel de all inclusive ideologic.
Problema nu e că un student a semnat ceva acum 21 de ani. Problema e reflexul de a poza în imaculat. Când partidul din care faci parte spune „niciodată”, iar apoi apare o semnătură reală, nu mai discutăm despre trecut, ci despre elasticitatea adevărului.
USR a construit ani la rând o imagine de superioritate morală. De fiecare dată când un adversar era prins cu vreo adeziune, vreun transfer sau vreo piruetă doctrinară, discursul era tăios. Fără nuanțe. Fără indulgență.
Acum, când ministrul propriu explică faptul că a ajuns în PSD ca într-o excursie de studenți, ni se cere să apreciem complexitatea situației.
Morala? Politicienii care vor să fie percepuți drept sfinți ar face bine să-și verifice dulapurile înainte să țină predici. Pentru că, uneori, din ele nu cad schelete. Ci formulare semnate „pentru mare”.
