Înhămat între hulube, trăgea calul de căruţă,
Agitând, din orice curte mai toţi câinii, spre uliţă.
Lătrau câinii toţi ca unul, supăraţi nevoie mare,
Că nu pot să iese-afară să ia calul de picioare.
Calul ţanţoş, insensibil, nu lua „orice javră”-n seamă,
Arătând la lătrătoare că nu-i vorba de vreo teamă.
Deodată, dintr-o curte s-au repezit cinci boldei,
Hotărâţi, chitiţi pe fapte ca să ia calul la trei!
Unul îl trăgea de coadă, alţii lătrau la picioare,
Altul încerca să sară la bidiviu în spinare.
Milca, fata maronie, căţeluşa de un cot,
Făcea salturi repetate s-apuce calul de bot.
– Du-te-n colo-i zise calul, tu nu vezi că-s în mişcare
Şi la orice pas greşit te pot călca în picioare!
– Am să te apuc de bot să te strâng, să-ţi piară cheful
Să te crezi mare şi tare, să pricepi cine e şeful!
– Hai nu fi aşa nătângă…nu mai pot să te feresc,
Te rog, dă-te la o parte, pân’ la urmă te rănesc!
Mă mai încurcă şi ăştia, trag de coadă, de picioare,
Unul, văd că tot încearcă să îmi sară în spinare!
– N-ai să scapi întreg de-aicea, numai dacă te opreşti
Şi-n faţa domniei-noastre să plângi, să te căciuleşti …
Cu un ultim salt, boldeica, făr’ să-i pese de urmări,
Era gata, gata, gata, s-apuce calul de nări!
Dar, când reveni apoi pe ţărâna din uliţă,
Se împiedică, iar calul o călcă pe o lăbuţă…
Îi lăcrimau ochişorii, parcă îşi blestemau soarta,
Plângea şi stăpânul ei care deschisese poarta…
Căţeluşa şi calul
