Un lup bătrân, satrap, viclean fără pereche,
Decise să renunţe la tactica cea veche.
Deci, anulă ideea cu iezi, godaci sau miei,
Schimbând alternativa pe tinerii viţei.
Făcându-şi socoteala, ieşea avantajos,
Viţelul e mai fraier şi mai prietenos.
Va merge cu-n scenariu ce sigur o să-i placă,
Iar dac-o fi prilejul, va suge şi la vacă.
Deci, nicidecum n-o merge la iezişori la uşă,
Cu limba ascuţită, cu vocea jucăuşă,
Nici la purcei nătângi, nici la mieluţi, la stână,
Decis pe-o variantă, problema o amână.
Când apăru viţelul la uşa din padoc,
Bătrânul hoţoman, îi şi propuse-un joc:
– Iubite viţeluş, aş vrea, precum artiştii,
Să ne jucăm şi noi, „De-a hoţii şi vardiştii”!
I-a puşca-jucărie, i-ar eu când vin de-afară,
Tu tragi asupra mea, puternică rafală!
Eu am să cad în curte, prin gâşte, curci şi raţe,
Iar tu să sari la mine, să mă cuprinzi în braţe.
Mă laşi apoi dormind, tu te ascunzi în sac,
Rămâi cuminte-acolo, şi-apoi să văd ce fac …
Deci, prin urmare, scumpe să ai pe ţeavă glonţul,
Căci tu vei fi vardistul, bine-nţeles, eu, hoţul!
Bătrânul bou din curte, ce auzise totul,
Văzând că viţeluşul e fraier, pune botul,
Lăsă la îndemână deasupra, lângă cuşcă,
Nu puşca-jucărie, adevărata puşcă!
Când lupu-n agonie, se tăvălea să piară,
Grăi: „Mai bun e glonţul ca … scaunul de ceară!”.
