Când lupul apăru la uşă, iar,
Cu limba ascuţită la fierar,
Le zise iezilor, mă rog,
Acel penibil monolog.
Ieduţii din interior,
Vorbiseră cu mama lor,
Că stă ascunsă-n pod, cu ţapul,
Satrapului, să-i pună capul.
Deci, iezii trebuiau să stea
Întinşi comod pe canapea
Şi să nu intre-n dialog
Cu hoţomanul hodorog.
Lupul, se prinse de mişcare,
Că e o mică eroare.
Văzându-se că e în criză,
Băgă un polizor în priză,
Dregându-şi glasul, binişor,
Identic cu al iezilor:
– Hai mămucă, hai mămucă,
Hai coboară de ne culcă.
Vin’ la noi în dormitor
Şi ne zice „somn uşor!”.
De lup să nu-ţi fie teamă,
Că l-am pus de bună seamă.
Îl cinstim lună de lună,
Să ne fie pază bună.
Când cobori, să-l pupi în bot,
Să intri cu el, cu tot!
Bătrânul ţap, prinse hoţia
Şi-i zise caprei, lui Măria:
– Ia „cheamă-i” fă, în pod la tine,
Că e mai aer, e mai bine.
Să urce scara, iar apoi
Să facă dreapta către noi.
Când zise capra ca să urce
Cu ea în pod ca să se culce,
Urcă satrapul de îndat’
Urmând traseul indicat,
Iar când credea că face „haţ”,
Sări cu capul drept în laţ!
Prins şi de labe şi de cap,
Scrâşni din dinţi, în către ţap:
– Deduc, scenariul ţi-aparţine,
De ce-ai făcut aşa cu mine?
– Păi dacă te-aruncam în foc,
Erau trei pierderi la un loc;
Ardeam şi lemne, grupa-mare,
Mai produceam şi poluare,
Plus pompierii, mai apoi,
Îi apelam la un-un-doi!
Morala, dragii mei copii,
S-o ţineţi cât veţi fi:
Pădurile nu le tăiaţi!
Aerul pur, nu-l poluaţi!
Dar şi apelul un-un-doi,
Să-l folosiţi la mari nevoi!
