Un student „burduf de carte”, cică „fără adversar”,
S-a oprit, în drum spre casă, de vorbă cu un măgar.
Ei se cunoşteau de-o vreme, nu era o noutate,
Mai stătuseră-n taifasuri despre şcoală, despre carte …
De-aceea, fiind prieteni, mai vorbeau de-o chestiune,
Mai ales că studiosul se afla în sesiune.
– Măi măgarule, cunoşti care mi-e mie valoarea,
Tu mă şti destul de bine, recunoşti care-i mişcarea,
Şti că am „calităţi grele”, super-geniu, deştept-foc …
Vreau să spui de treaba asta şi pe-acolo prin padoc.
Mă omor la greu, cu cartea, am uimit pe orişicare,
De se mir-o lume-ntreagă de imensa mea valoare …
– Măi, dar tu le copiezi sau le şti din capul tău,
Că în felul cum te lauzi, scuză-mă, îmi pare rău …
Cred că eşti un prostănac, şi deja m-ai enervat,
Eşti cam paralel cu cartea, şi mizezi pe copiat!
Altfel, nu te înţeleg, ce-mi spui tu, nu-mi este clar;
Eşti mai presus decât mine? Te compari cu un măgar?
– Recunosc, zise studentul, că eşti un tip „de efect”,
Dar aş vrea să mă-nţelegi că şi eu sunt „un deştept” …
Spun, după părerea mea, sunt un talent, sunt „un caz”,
Studiez şi zi şi noapte, nu mai am niciun răgaz!
Cred că sunt o somitate, am uimit până şi sfinţii,
Cursurile le halesc, le rod, le mănânc cu dinţii!
Auzind aşa, măgarul, mapa a luat-o-n gură,
Şi-a cuprins foaie cu foaie, la o grea rumegătură …
– M-ai nenorocit măgare, ăsta-i cel mai mare rău!
– Fi liniştit, nu te teme, mă duc eu în locul tău! …
Studentul şi măgarul
