Un vulpoi, supărat foc, umbla-n deal, umbla în vale,
Înjurând în fel şi chip, mânios, nevoie mare.
Era clar că are ceva, că nu-i în apele lui,
Că nu-i ajungea nici câmpul, nici întinsul codrului.
Nu lua-n seamă nici struguri, nici iepuri, nici zburătoare,
Tot aşa cum poţi vedea şi un om, la supărare.
S-a-ntâmplat ca o găină să îi dea în nas cu ciocul,
Ca să culeagă o gâză ce-şi găsise-acolo, locul.
Nici n-a băgat-o în seamă, vulpoiul, prea supărat,
Ce umbla în şapte părţi, de ziceai că e turbat.
Nu dădea răspuns la nimeni, nici nu întreba, de fel,
Nu ştia nicio jivină, ce se întâmplă cu el.
Totuşi, un urs, într-o zi, l-a prins bine, după gât,
Şi i-a zis: – I-a stai cumetre, să te-ntreb numai atât:
Ce ai tu, ce e cu tine, de umbli cu apucatul,
Cât este ziua de mare, şi de-a lungul şi de-a latul?
– Ce să am? Sunt supărat că s-a întâmplat năpasta …
Derbedeul de arici, şti … mi-a înţepat nevasta …
Ştiu că e periculos, are ţepi, parcă-i un drac,
Dar cum mi-o ieşi în cale, negreşit îi vin de hac!
– Ia seama, îi zise ursul, că-i periculos, juratul,
Mai întâi, vezi care-i treaba, cine este vinovatul!
Mai cumpăneşte oleacă, vezi şi tu cum s-a-ntâmplat,
Poate ea e vinovată, poate ea l-a provocat!
Venind vorba de morală, multe au mai fost aflate,
Cu moravuri din pădure, cu neveste înţepate.
Nu se ştie care-i treaba, în oricare dintre culpe …
Dar, nu gândi ca vulpoiul, când ai nevasta … o vulpe!
