Mulţi colegi de-ai mei de clasă mă întreabă: Radule, de ce îţi place istoria? Ce ai găsit aşa de interesant în trecut? La ce îţi foloseşte să citeşti şi să studiezi istoria? O materie moartă care are ca obiectiv studierea trecutului nostru şi al altora. Cu ce te încălzeşte că şti când şi ce a făcut un rege? Sau cu cine s-a bătut şi unde? Alţii îmi dau sfaturi de genul mai bine te distrezi cu colegele din clasă decât să stai cu nasul în cărţi. Mai bine te apuci de fotbal că tot arăţi bine la trup şi ai fi bun de portar, că el la fiecare meci, face istoria golurilor primite.
Istoria în Biblie
Istoria mi-a plăcut şi m-a fascinat din totdeauna deoarece am găsit ceva special în ea. Aşa că mi-am consolidat părerea referitoare la esenţa istoriei, afirmată şi în Sfintele Scripturi şi anume că „nimic nu-i nou sub soare”. Toate evenimentele seamănă între ele şi se repetă ciclic. Doar amănuntele se schimbă mereu, făcând şi menţinând pentru eternitate deliciul evenimentelor.
Istoria adolescenţei
Chiar şi istoria mea de adolescent este ciclică şi fascinantă. Toate prietenele mele din prestigioasa Şcoală Nr. 1 din Motru sunt frumoase. Dar fiecare are particularităţile ei, acele puncte forte, văzute şi nevăzute, care le diferenţiază şi care fac deliciul istoriei. Astfel una are părul şuviţe delicate, alta are ochii limpezi şi albaştri, una are dantura perfectă şi râde mereu, alta are degete lungi şi delicate, ca să mă opresc aici. Cu fiecare dintre ele, eu păstrez în suflet istoria relaţiilor mele.
Istoria părinţilor
În dialogurile cu tatăl meu am observat că şi el la rândul lui a avut prietene cu aceleaşi caracteristici. Doar timpul le-a diferenţiat. Deci, concluzia mea este simplă: evenimentele se repetă. Aşa simt eu istoria: o înşiruire de evenimente notabile, care se repetă ciclic. Ce este viitorul ? O fază a prezentului, care se va repeta.
Istoria olimpiadei
Într-o zi de primăvară, m-am pregătit pentru a lupta şi a participa la olimpiada de istorie, care se ţinea la prestigiosul liceu Tudor Vladimirescu din Târgu-Jiu. În spatele meu aveam o oaste de susţinători declaraţi şi nedeclaraţi: părinţii, rudele, vecinii, prietenele, prietenii, colegii, profii, directorii şcolii. Comandanta oştirii era susţinută de profesoara mea de istorie care m-a pregătit intens pentru acest eveniment. Armele mele: cărţi, tratate, caiete, referate, monografii, filme, subiectele de la olimpiadele trecute, mobilul, pixurile, CI, vitaminele, guma de mestecat. Punctele mele forte: emoţiile care erau extrem de mari, deoarece reprezentam oraşul Motru şi eram elev la Cursul de Comunicare al Redactorilor Media. Armele mele: mintea mea structurată de tip fagure de albine şi plină cu evenimente şi comentarii istorice. Deviza mea de luptă a fost cea a luptătorilor romani: să mă întorc viu sub scut şi nu rănit, pe scut.
Istoria transportului
Pe şoseaua dintre Motru şi Târgu-Jiu circulă o grămadă de mijloace de transport: autoturisme, balastiere, camioane, furgonete, căruţe, biciclete, remorci, TIR-uri, microbuze, ambulanţe. Mai rar circulă un autocar cu elevi olimpici. Acest autocar este un simbol istoric, deoarece tinerii adolescenţi de astăzi, olimpicii, cum îi numesc cronicarii zilei, vor fi, cu siguranţă, specialiştii care vor conduce destinele României de mâine. Aceşti tineri acoperă paleta materiilor care se învaţă acum în şcoli şi reprezintă materia cenuşie a oraşului Motru. Sunt valori tinere în devenire în care s-au investit: inteligenţă, sentimente, bani, tehnologii, ore de meditaţii, speranţe, credinţă creştină. Toţi olimpicii din autocar ne rugam la Bunul Dumnezeu să ne ajute.
Istoria emoţiilor
Se spune că elevii care nu au emoţii ori nu ştiu nimic, ori sunt „super naşpa”. Pot spune că eram mai emoţionat ca niciodată…efectiv aveam impresia că uitasem totul. Aveam impresia că celulele mele din memorie au vărsat mierea cunoştinţelor şi s-au golit temporar. Am simţit că am un haos în cap. Aşa că m-am rugat în sinea mea la Bunul Dumnezeu să scap de emoţii şi de haosul aparent din mintea mea. Aşa cum am învăţat la cursul de redactori media pot cita spusele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care afirma că „Fără de Mine nu puteţi face nimic”.
Istoria subiectelor
Grupul nostru de comando al olimpicilor a ajuns la Târgu-Jiu. Acolo fiecare elev s-a dus spre ţinta lui şi clasa lui şi aşa ne-am despărţit. Fiecare olimpic reprezenta o materie de olimpiadă. Ora 9:30. Eu am ajuns într-o sală unde mai erau 19 elevi şi 11 eleve. Am tras imediat concluzia că istoria este domeniul bărbaţilor. Toţi aveam speranţe de calificare. Dar toţi ştiam, de la bun început, că doar unul din cei 40 de elevi se va califica la faza naţională a olimpiadei şi va face istorie. Ceilalţi vor încerca anul viitor să se califice. Au apărut în sală şi cele 2 doamne profesoare supervizoare, care au început cu operaţia de curăţenie şi de eliminare a tuturor accesoriilor noastre: caiete, cărţi, mobile, referate, notiţe. Apoi am fost aşezaţi la distanţe mari între noi în bănci, după principiul: elevul şi banca. Ni s-au dat colile de hârtie standard şi cele pentru ciorne. A urmat o perioadă de timp de aşteptare, care pentru noi a reprezentat o apăsare psihologică uriaşă, deoarece emoţiile umpleau paharul capacităţii noastre de suportabilitate. Am trecut de primul test: toţi elevii au rezistat cu brio perioadei de presing intelectual. Ora 10:40. A intrat o doamnă profesoară cu subiectele mult aşteptate. Am primit subiectul: să realizez un eseu de 4 pagini cu Transilvania în secolele 13-18.
Istoria eseului
Mi-am pus în ordine gândurile. Mi-am structurat în minte evenimentele. Mi-am adus aminte de orele de mediaţii şi de sfaturile profesoarei mele de istorie. Am început să aştern pe ciorne toate evenimentele structurate cronologic. Am recitit şi corectat frazele. Am transcris totul pe curat. Mă uitam la ceas să mă încadrez în timp. Am terminat elaborarea eseului printre ultimii elevi. Am semnat şi predat lucrarea împreună cu ciornele. Am salutat politicos doamnele profesoare, mi-am luat accesoriile şi am ieşit din clasă.
Istoria punctajului..
Afară, în curtea liceului m-a aşteptat profesoara mea de istorie, cu sufletul la gură, plină de emoţii. Astfel am predat ştafeta emoţiilor. Eu eram decompresat, iar profesoara mea extrem de compresată. Miza era mare: un succes de al meu era şi un succes de al ei. I-am detaliat ce am scris. I-am spus ce am făcut şi ce nu am făcut. A urmat un dialog ca între profesionişti. M-a felicitat şi mi-a spus când se vor corecta subiectele. Apoi, am mers să-mi sun părinţii şi prietenii. Erau foarte fericiţi pentru mine şi aşteptau şi ei cu nerabdare corectarea subiectelor. Au urmat alte 2 ore pierdute prin Târgu-Jiu, după care drumul către casă. După ce am ajuns acasă, am stat lipit lângă telefon şi asteptam apelul doamnei profesoare. După 3,27 ore, soseşte şi apelul mult dorit. Doamna m-a anunţat cu o voce plină de bucurie că am ieşit primul din cei 40 de candidaţi. Când am auzit, am sărit în sus de fericire. Am reuşit, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, care m-a luminat, să obţin 94 de puncte din 100. A fost un moment special pe care nu o să-l uit niciodată. Eram aşa de fericit, deoarece reuşisem după multe luni de învăţat să obţin locul 1. Acum sunt mult mai sigur pe mine şi sper că îmi veţi ţine pumnii să obţin un rezultat foarte bun la olimpiada naţională, să urc prestigiul oraşului Motru şi al şcolii mele, pe culmile înalte ale istoriei.
Istoria mulţumirilor
Mulţumesc în primul rând părinţilor mei că au cheltuit şi au investit în mine, mulţumesc doamnei Daniela Jana Rat care mi-a transferat inteligenţa istoriei în şarje secvenţiale, mulţumesc dirigintei mele Mariana Al Saleh şi tânărului nostru director Eduard Pârvulescu că m-au sprijinit şi încurajat. Mulţumesc prietenilor mei actuali: Mădălina, Robert, Cătălin, Carla, Mădă, Diana şi Ana. Mulţumesc viitorilor mei prieteni, care vor face istorie cu mine. Pe iubita mea actuală Mădălina, o sfătuiesc să fie îngăduitoare cu poza care este în ziar, în care sunt înconjurat de colegele mele superbe de la cursul de Redactori Media.
A consemnat Radu Andrei Dancău, elev în clasa a 8-a la Şcoala Generală Nr.1 Motru
