De o lună, Pandalache făcea mofturi la mâncare,
Punându-şi mereu stăpânul, într-o mare-ngrijorare.
Nu voia să se atingă de nimic, nimic, nimic,
Rareori când mai gusta sau mirosea câte-un pic.
L-a dus la veterinar, i s-a făcut consultare,
Dar Pandalache, nimic … nu se-atingea de mâncare.
I-aducea delicatese de la raionul canin,
Îl ruga cu ce-i mai bun, îi oferea ce-i mai fin …
Tot degeaba … Pandalache punea botul, şi atât;
Parcă nu-i era de-a bună, parcă avea ceva-n gât.
Dar veni şi rezolvarea; s-a pus cuţu pe mâncat,
Ce n-a reuşit stăpânul, mama lui, l-a învăţat!
-Spune-i c-o să-l pedepseşti, c-o să pui în blid, colea,
Numai mâncare de aia gătită de … noră-mea! …
