Care javre?

Sunt revoltată şi aproape că aş face mult timp caz din asta dacă aş avea un fundament clar, palpabil care să stea la baza afirmaţiilor mele. Nu vreau să supăr pe nimeni, nu vreau să creez impresia că dau în cineva cu un anumit scop, dar aş putea să-mi iau papara cuvenită, dacă s-ar întâmpla asta numai să îmi şterg imaginea asta din minte, care de zeci de ore mă obsedează. Aş fi vrut să cred c-am visat dar nu, e acelaşi peisaj care face din societatea noastră română o scursură, un loc abject, un groapă de oase aflate în putrefacţie, măcinate de ură şi de duritatea momentelor pe care inevitabil le trăim. Cu ce am greşit eu, cu ce au greşit zecile de copii care se aflau în acel moment, la acea oră, în centrul municipiului, cu ce au greşit părinţii care se simt vinovaţi peste măsură că micuţii lor, de poate nici doi ani, au asistat la acest moment de bestialitate, căci cruzime e un termen mult prea soft pentru episodul acesta macabru? Ieri în centrul oraşului, aproape de lăcaşul sfânt al Domnului, tocmai lângă această clădire care ar trebui să-ţi inspire sentimente mai bune, de omenie, doi hingheri se luptau să pună la pământ un amărât de căţelandru, să zic un maidanez de-o şchiopă. Modul brutal în care au acţionat, modul în care au târât bietul animal printre cărucioarele cu copii, printre fericirea acelor micuţi, a tăiat orice răsuflare, a lăsat să se întrevadă mai mult decât era cazul. Schelălăitul bietului câine care cerea cu disperare ajutor se auzea în toată urbea ca un ecou întretăiat dintr-o peşteră, pe care uneori îl laşi în urma ta menit să demonstreze trecerea ta pe acolo. Un schelălăit care îţi tăia suflul, o voce disperată care cerea iertare. Iar peisajul mai mult decât sinistru lăsa să se vadă crunt lacrimile din ochii acelor micuţi care nu înţelegeau nici ce se întâmplă şi nici cu ce a greşit bietul animal de s-a trezit cu hingherii pe cap, gata să-l căsăpească. Lumea se oprise în loc, se auzea doar urletul acelui câine şi plânsetul micuţilor care se uitau în ochii părinţilor aşteptând explicaţii. Am pus capul în jos, am stat un moment în loc căci picioarele o luaseră razna, am vrut să mă aşez dar parcă nu vroiam să mă simt ca într-o sală de spectacol, luată prin surprindere de actorii care deja îşi începuseră numărul…Să nu înţelegem greşit, nu exclud varianta ca maidanezii să fie luaţi de pe stradă de hingheri, adunaţi şi duşi în adăposturi, nu exclud nici varianta ca acest câine să fi muşcat pe cineva iar acel cineva să fi apelat la ajutor pentru ca alţi oameni să nu mai treacă prin ce a trecut el, nu caut vinovaţi, însă dacă tot se fac astfel de acţiuni, haideţi să le facem cu cap, cât mai departe de ochii oamenilor, cât mai departe de micuţii noştri care au fost obligaţi să asiste la un episod aş spune mai mult decât terifiant. Şi pentru ce? Pentru faptul că ne facem doar că salvăm aşa zişii oameni de javre. Care javre? Sunt un părinte în devenire şi sunt sigură că dacă copilul meu ar fi trăit vizual doar ce am trăit eu ieri aş fi luat măsuri serioase pentru că, poate, copilul meu, din inconştienţa sau neprofesionalismul unor oameni ca cei de ieri, ar fi rămas cu sechele pe viaţă. Şi atunci ce se întâmplă? Ce am putea face în astfel de situaţii? Dacă aş fi avut aparatul de fotografiat la mine aş fi făcut tot posibilul să vă arăt şi vouă episodul halucinant trăit de zeci de oameni ieri. Dar nu l-am avut…din păcate. Cazul din Capitală în care un copil a fost ucis de maidanezi a rupt România în două şi, chiar şi acum, după luni bune de la tragedie, se văd urmele. Însă „eroismul” acesta, „snobismul” sau poate „îndrăzneala” de a face noi ce nu au făcut alţii, pentru a preîntâmpina pericolul, nu cred că este tocmai indicat. Nu în felul acesta! Până data viitoare, s-auzim de bine, de mai bine!