De-a baba oarba cu sistemul!

Am fost la începutul lunii trecute martora unei situaţii pentru care nu eram deloc pregătită. M-am uitat acolo, în sufletul lor şi am realizat cât de bogată sunt ca om, ca existenţă, ca femeie, ca tot. Am păşit pragul Centrului de Bătrâni Novaci, care desigur, se va închide fără doar şi poate deşi nimeni nu vrea să recunoască „oficial” acest lucru. Zeci de bătrâni care în ciuda faptului că nu pot vorbi, pentru că tremură din toate încheieturile, ştiu să plângă, înţelegând prin plânsul lor cât de gravă este situaţia de acolo. Cu toate acestea sunt îngrijiţi bine de nişte oameni care se pot numi supravieţuitorii sistemului, pentru că ei, chiar dacă nu şi-au mai luat salariile de luni bune, vin la muncă, vin să aibă grijă de aceşti bătrâni, uitaţi pe alocuri de timp, de prieteni, de rude…de vremea mohorâtă de afară. Am vrut să aflu care este situaţia centrului deşi nu aş fi vrut să mă bag în mocirla şi interesele unor persoane care nu ştiu cât au reuşit să mă convingă de realizările lor „fictive”. Ştiu însă că m-au făcut să înţeleg adevăratul sistem de asistenţă şi protecţie socială, care în momentul de faţă, la Novaci nu există şi sunt sigură că nu va exista niciodată atâta timp când în faţa timpului pierdut bătrânii aceia îngenunchează, sfidând existenţa acestor factori taciţi şi aproape indiferenţi. Nu se vorbeşte mai deloc despre această instituţie serviabilă, nu se ştie cine cum conduce, cine a preluat frâiele sau care va fi viitorul. Care sunt condiţiile, ce le putem oferi acestor bătrâni care „cotizează”, cât mai avem până le vom crea nişte condiţii decente de trai, într-un cămin care nu este cămin. Se ştie doar că aparţinătorii au venit să îşi ia bătrânii, e prea mult spus acasă, şi să o vor face în continuare atâta timp cât taxele mari sărăcesc bugetele familiei. Şi ei pleacă şi merg în căutarea unei alte instituţii, care, vizibil, nu oferă nimic. Am încercat să iau legătura cu factorii de decizie în cazul centrului, să aflu care este situaţia şi mi s-a spus „neoficial” că nimeni nu îşi permite să investească într-un astfel de centru, care, nu are nimic de oferit, decât nişte sfaturi şi lecţii de viaţă de la nişte oameni minunaţi, pe care am reuşit să îi cunosc puţin, poate prea puţin…Şi ei ca şi noi se întreabă ce le rezervă ziua de mâine la fel ca şi acei angajaţi care speră că cineva se va implica pentru rezolvarea situaţiei, până nu va fi prea târziu. În România anului 2013, într-o ţară „europeană” sistemul de asistenţă socială merge spre neant. Nu ştim ce înseamnă protecţie socială, nu ştim care sunt principiile unui astfel de sistem şi ce rol avem noi, ca şi comunitate, pentru reuşita şi implementarea acestui „proces”. Ne ştim doar interesele şi cu tot pragmatismul spunem răspicat că nu avem nevoie de o instituţie care nu poate fi „exploatată”. Sunt asistent social cu diplomă deşi nu am profesat niciodată, pentru că, am refuzat sistemul din start, un sistem care nu oferă nimic. Am vrut să fiu jurnalist pentru că am ştiut că această „armă” mă va ajuta să înving sistemul…Îmi place să cred că putem face ceva pentru bătrânii noştri, cărora le datorăm existenţa noastră, viaţa noastră, prezentul nostru. Poate măcar o vizită, poate un cuvânt de încurajare sau poate doar un salut, pentru că mai mult….ar fi prea mult pentru unii dintre noi. Şi vă mai spun că nici în faţa unui astfel de peisaj dezolant, cuvintele „Cine nu are bătrân să-şi cumpere”, nu pălesc. Părerea mea!