E o maladie cruntă în politica română;
Care cum intră acolo, molipsit o să rămână!
Oameni demni, intrând „în teze”, devin brusc javre penale,
Schimbându-şi dreapta gândire în minciuni catastrofale…
Toate haitele rivale la o adică-s tot una,
Au ca numitor comun LĂCOMIA&MINCIUNA!
Traseişti se dau în petic, ei fiind cei mai penali;
Azi se pupă într-o haită, mâine iar devin rivali…
De statornicia lor depinde cât e ciolanul,
Din duşmani îşi fac prieteni, după cum dictează…banul.
Uneori, javre-ntre ele, inerent devin ostile,
Din ambiţii personale sau motive puerile…
Partea proastă e că ura se răsfrânge în popor,
Că altfel n-am avea treabă de dobitocia lor.
În loc să poarte de treburi, de promisiuni făcute,
La noi, părţile rivale se consumă în dispute:
Mai rău ca mahalagii se ameninţă, îşi strigă,
Parcă-ar vrea, unii în alţii colţii reci să îşi înfigă.
Nu am văzut spre exemplu, un pedelist „epocal”,
Pe vreo uliţă din sat, sau, mă rog, un liberal,
Să mai discute cu lumea, despre griji, despre nevoi,
De o problemă acută, despre traiul lor greoi.
Să mai deschidă agenda, să revadă ce au scris,
Să-şi mai aducă aminte, despre câte au promis…
Dar, în schimb, le trece timpul în conflicte şi-n prostii,
Celor ce-şi etalau mecla, în campanii, pe hârtii.
– Voi, reprezentanţi oribili ai grupărilor de groază,
Vindecaţi-vă odată, că intraţi în metastază…!
