Dăinuie un obicei, dăinuie de vreme multă,
Să se fure miresica, de la orişicare nuntă.
Furat, e un fel de-a zice, că nu vin bandiţi cu cai,
Sau mujahedini fanatici, ca-n „Răpirea din serai”.
Se ascunde prin cotloane, prin pătul sau pe sub pat,
Şi se dă sfoară în ţară că mireasa s-a furat!
Şi se cer răscumpărare capre, cai, măgari sau oi,
Să-l înduplece pe „hoţ” s-o aducă înapoi.
Ginerele „face spume”, cotrobăie curtea, casa,
Caută şi prin vecini ca să-şi găsească mireasa.
Mintea lui gândeşte multe, chiar şi peste bariere,
Că mireasa poa’ să aibă chiar ş-o clipa de plăcere!?!
Bine-nţeles au fost cazuri când mireasa s-a roit,
Fermecând-o hoţomanul, s-a dus şi n-a mai venit!
Altele mai haradite, mai cu tupeu’, cu curaj,
Au plecat cu şmecheraşii cu tot cu „golaveraj”!…
A fost şi o miresică ce şi-a lăsat nătăfleţul,
Şi-a plecat în noaptea nunţii, a plecat cu … cântăreţul!
În toate aceste cazuri, mirele cade de prost,
Dându-şi seama prea târziu cât de papagal a fost…
Îşi cară la pumni în cap, până îşi face cucui,
C-a fost dus în eroare şi-a dat-o cu mana lui!
Câte una (cu tupeu) îi trimite cu „plăcere”;
„Salutări bă, fraierică, mă aflu-n luna de miere!
Pa şi pu, la revedere, la anu’ şi la mulţi ani!
Te-am lăsat ca pe ciumete şi-am plecat cu tot cu bani!”
Când şi-a mea s-a vrut „furată” prin porumbi sau după pisc,
I-am zis: „Lasă fă vrăjeala, că nu vreau ca să mă risc!”…
Furatu’ miresei
