Lăsând jeep-urile grele jos, la poale de Parâng,
Înarmaţi ca mercenarii, urcă vânătorii-n crâng.
Cu arbalete, binocluri, cu puşti frânte, pe spinare,
Cu cartuşiere-ful, merg croiţi la vânătoare.
Hainele de camuflaj cu buzunare dosite,
Poartă sticle cu tărie, tabachere şi cuţite.
Gâfâie urcând în pantă, abia le distingi cuvântul,
Când se mai opresc oleacă, mint, dar mint de rup pământul!
Despre urşi, cerbi carpatini, mistreţi-sute, iepuri-mii…
Uneori câte-o căruţă de fiecare-ntr-o zi!
Nu puneau la socoteală stivele de zburătoare,
Că aveau oameni cu ziua de le cărau în spinare…
Unde mai pui că vreunul le-avea şi cu pescăria…
Păi, prinsese zeci de TIR-uri, ce n-a văzut România!
– Mai reduceţi, – zicea unul, pasând sticla către altul,
S-o lăsăm dracu’ mai moale, c-o să speriem vânatul!
Gonacii porniră-n tufe, cam pe jumătate beţi,
Hăituind din adăposturi, grupurile de mistreţi.
Ochii ageri de pe flancuri cătau prin hăţiş cu sete,
Luau linii de ochire zeci de puşti şi arbalete.
Porcii au găsit o breşă strecurându-se-n ponor,
Doar un iepuraş rămase în bătaia puştilor…
Rafale încrucişate şuierau prin crengi de fag,
Spre băftosul iepuraş, care ignora-n zigzag!
Când nu mai avură plumbi, nu săgeată, nu alică,
Coborâră jos în vale făcând pact, cu iepurică:
– Îţi dăm morcovi fără număr, varză, un culcuş erotic,
Dar lasă-te prins oleacă, să sfârşim apoteotic!
Descriind largi rotocoale, o acvilă din văzduh,
Le strigă croind eterul: – Oameni proşti şi fără duh!
Vă privesc de zeci de ani cum nesăţioşi vânaţi,
Împânzind cu mii de laţuri, flora Munţilor Carpaţi.
Alteori, fără de suflet, împuşcaţi vieţuitoare,
De la iezii caprei negre, pân’ la pui de căprioare.
Vietatea muribundă prinsă-n laţuri, n-o iertaţi…
Ce mai căutaţi prin codrii? De unde să mai vânaţi?!?
