Se certau în capul mesei, un pahar şi cu o cană,
Zicând unul către altul că trăieşte de pomană.
– Eu sunt mângâiat tot timpul, când sunt apucat în mână,
Cu vin, cu rachiu, cu bere, ori cu apă din fântână!
Când se-nveseleşte omul, la cumpăna dintre ani,
Toarnă vin şi glăsuieşte „Sus paharul, la mulţi ani!”.
Când are inim-albastră, mai toarnă un păhărel,
Zicând către cei din jur, „Să ne-nveselim, niţel!”.
La distracţii de tot felul, se toarnă vinu-n pahare,
Toată lumea toastând, „Hai noroc şi la mai mare!”.
Chiar şampania dorită la un ceas aniversar,
Nu se serveşte cu cana, … cupa-i un fel de pahar!
Tu eşti largă, borcănată, moda ta nu se mai poartă,
Se-ncurcă omul de tine, apucându-te de toartă!
– Eu sunt veche de când lumea, legenda mea este vie,
Nu ca tine, inventat într-o sală de chimie!
Ori din lut, ori porţelan, din marmură, din ce-oi fi,
Omului i-am fost aproape mii de ani, în orice zi.
Când se pune de-o băută de se seacă damigeana,
Nu se-ncurcă cu paharul, omul bea vinul cu cana!
La un ceai, tot dintr-o cană, nor de abur se ridică,
Iar cafeaua, o oferă surioara mea, mai mică!
Eu nu vorbesc mult, ca tine, că nu-mi place vorbăraie,
Dar s-o lămurim odată, hai să facem o bătaie!
Şi umplându-se cu vin, se lovir-orgolios,
Pân’ se prefăcură-n cioburi, pe podeaua rece, jos.
Râdea sticla, dând de veste cum că le-a dat de băut,
După care, ameţiţi, s-au certat şi s-au bătut.
Morala:
Tot aşa râde de om, sticla veselă, isteaţă,
Când te culci cu ea în pat, când te legi cu ea, pe viaţă!
Iar când doi ce se cinstesc, se şi laudă „cu foc”,
Nu e greu de înţeles că e sticla la mijloc! …
