Vioi, printr-o ogradă, cânta un pintenat,
Avea auditoriu puicuţe şi găini,
Punea condiţii clare să fie ascultat,
În propria ogradă, chiar până şi-n vecini.
Un uliu spectator privea-n rotiri, ograda,
Cu ochii scânteind, cu splendida-i alură,
Cu gheare-nconvoiate ce se înfig ca spada,
Cu aripi desfăcute în largă anvergură.
Cocoşul se da mare pe gard şi prin coteţe,
Orice schimbare-n curte era la al său chef;
El controla cuibare prin poduri, prin fâneţe,
Se declarase-n public, şi gigolo şi şef.
– La forţa mea virilă, la forţa mea totală,
Iubesc pe cine vreau, şi bat orice rival!
Iubesc chiar samavolnic, şi nu-i mare scofală,
Pe uliul din văzduhuri, să mi-l supun, vasal!
La astă cutezanţă, eretele „se fripse” …
Plonjă în atmosferă ca o ghiulea, în jos.
Pe liderul cocoş, în gheare reci îl prinse,
Acţionând dramatic, în stilu-i fioros.
Cocoşul norocos scăpă de astă dată.
(La marea hărmălaie, piratul a cedat).
Se duse peste garduri, cu creasta violată,
Cu penele-n cădere, cu pieptul faultat.
Scăpat ca prin minune din gheare de vultan,
Cocoşul tăvălit, morala o-nsuşeşte:
„Viteaz eşti cu găini, dar nu cu un şoiman!
Să şti, superiorul, oricând te tăvăleşte!”
