Sperierea lupului cu pielea oii

Nu ştiu ce mă face să cred, dar cred cu o convingere maximă, că un lup de mare nu se sperie aşa uşor. Mai îndată unul de câmpie sau pădure, fie el şacal, coiot sau lup … clasic. Fiind comandant de cursă lungă, trecut deseori prin vitregiile mărilor şi oceanelor, prin încercări cu limite extreme, Traian Băsescu nu se sperie aşa uşor. Asta ca să nu zic nicicum. Omul cu ochi albaştri care a reprezentat România prin străinătăţuri, pe vremea lui Ceauşescu, care apoi a făcut parte din 1990 şi până în anul 2000 când a cucerit Primăria Capitalei, din absolut toate guvernele, iar din anul 2004 când recucerise primăria şi apoi Cotroceniul, până în zilele noastre când îl găsim tot şef de stat, nu poate fi speriat sau măcar intimidat de către un personaj, fie el oricine ar fi (din ţară), cu atât mai puţin de un anume Raed Arafat. Băsescu este destul de hârşit pentru a face faţă unor contre, oricărui adversar (autohton), dară minte unui subsecretăraş de stat dintr-un minister. Imaginaţi-vă cum trece Traian peste un ministru, fie el Blaga, Videanu sau Berceanu, trece chiar peste … Udrea, ca să vă daţi seama ce înseamnă să treci peste un Arafat. Cu atât mai mult, cu cât preşedintele are şi dreptate. Îmi aduc aminte cu câtă cerbicie, mai odinioară, ambulanţierii respingeau ideea ca un serviciu SMURD, să le fie concurent. Despre inutilitatea SMURD – ului, vorbeau în cerbicia lor, ambulanţierii, parcă totuşi ceva mai domol de cum vorbeşte Arafat despre apariţia unor forme private de salvare, ca şi concurente ale SMURD – lui. Cu toate că doctorul Raed Arafat şi-a căpătat un prestigiu în România, nu trebuie trecută cu vederea dorinţa lui (nestăvilită) de a se lucra la infinit, în sistemul de salvare, doar pe banii statului. Mai simplu, aşa cum a făcut-o şi ar tot vrea s-o ţină la infinit, dumnealui. Cam bate la ochi de la o poştă, ce-i mai convine palestinianului să joace pe banii românului. P.S. Problema transportului (de persoane) din România a fost rezolvată cu brio de firmele private. Dacă pe vremuri ne înghesuiam ca dobitoacele în autobuzele deja ticsite, sau aşteptam prin staţii în frig şi soare până ne oua puica-n traistă, azi suntem invitaţi să călătorim în condiţii civilizate, oriunde dorim, fără a avea timp să schimbi două, trei vorbe, aşteptând autobuzul sau microbuzul. Este domnilor arafaţi?