Cine are carte are parte. De câte ori nu am auzit aceste vorbe ieşind din gura oamenilor care ne-au îndrumat paşii spre viitor. Nu la fel de răsunător este mesajul profund al zicalei, care stă să doboare mii de argumente şi mii de ore de muncă, în defavoarea unor oameni despre care aş putea spune cu certitudine că sunt stâlpii societăţii. Zeci de mii de educatori şi învăţători sunt obligaţi să facă, în următorii şase ani, o facultate dacă vor să mai rămână în învăţământ. Şi asta pentru că, printr-o ordonanţă dată pe ultima sută de metri de fostul ministru al Educaţiei, Ecaterina Andronescu, se introduce această obligativitate în condiţiile în care potrivit legii educaţiei adoptate în mandatul lui Daniel Funeriu funcţiile menţionate trebuie să devină de profesor pentru învăţământul preşcolar şi primar. Ceva mai absurd nici că îmi puteau auzi urechile. Cum se face asta? Cum deodată porcul s-a trezit că poate zbura. Să fim serioşi! Adică toată viaţa am învăţat sub forma unui sistem, aparent „conservator” şi am performat în toate domeniile, şi acum se schimbă schimbarea…
Chiar şi dacă ar fi vorba de principii de salarizare, nu cred că este o decizie tocmai corectă, măcar pentru anii aceia în care societatea a produs pe bandă rulantă creiere excepţionale. Îmi aduc aminte că am crescut într-un sat de la ţară, eram 26 de elevi în clasa I iar învăţătoarea noastră, fără studii superioare, a avut curajul să preia grupa şi să ne promită că va face din noi oameni. Şi a făcut, fără nici un fel de exagerare. Şi acum, bătrânii noştri dascăli sunt obligaţi, după zeci de ore de examinări, controale, comisii şi eu mai ştiu ce definitivate să facă facultatea pentru că sunt „inapţi” pentru societatea „democrată” în care trăim. Mi-e de-a dreptul lehamite de o astfel de decizie, care aparent distruge zeci de ani de muncă asiduă şi lasă sute de grădiniţe şi şcoli pustii în faţa unei legi derizorii. Pensia, ultima scăpare, va lăsa în urmă miile de suflete care vor tânji după acel sistem de învăţământ pe care şi eu, şi tu sau poate doamna Andronescu sau Funeriu l-au cunoscut şi au interacţionat cu el. Am ajuns în momentul în care am uitat, că în mediul pedagogic, în faţa vocaţiei pălesc chiar şi studiile făcute la Sorbona. Vom vedea facultăţile pline de învăţăcei ajunşi la 50 de ani iar peisajul dezolant va accede într-o sferă de-a dreptul hilară. Şi atunci cu siguranţă va fi momentul gloriei pentru că se va putea observa, mai clar ca niciodată, că oamenii aceia ar face orice, dar orice le cere sistemul, pentru a rămâne pe funcţii. Şi va dispărea tot atunci şi frumosul din poveştile lui Creangă, când şcoala, cu tot cu Calul ei Bălan, aşa „primitivă” cum era, crea minţi luminate mai ceva ca Dumnezeu. Mă plec în faţa educatorilor care au făcut din mine omul care sunt astăzi şi care sunt sigură că ar da orice pentru ca „experimentul” să fie un succes iar şi iar…
