După ce am lecturat cu atenţie lucrarea judecătorului clujean, Cristi Danileţ, sugestiv intitulată „Corupţia şi anticorupţia în sistemul juridic”, cu o prefaţă de Stefanie Ricarda Roos, Konrad Adenauer Stiftung/ Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009 şi după ce am luat aminte de punctele de vedere ale domnului Horaţius Dumbravă, Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când el apreciază că în mare măsură „corupţia şi indecenţa unor magistraţi afectează credibilitatea Justiţiei”, coroborând ideile care cristalizează starea actuală a justiţiei din ţara noastră, ceea ce reiese cu pregnanţă din poziţia celor două personalităţi emblematice, pe care le consider promotoare ale reformei sistemului judiciar din România, mi se pare tocmai faptul că opinia publică aşteaptă cu interes ca acolo unde un magistrat a greşit să existe şi o sancţiune pe măsura faptelor şi a responsabilităţilor sale. E bine să ştim că într-o societate care se consideră democratică, trebuie ascultat glasul opiniei publice, iar ca sociolog împărtăşesc acest punct de vedere, mai ales dintr-o perspectivă educaţională, deoarece opinia publică este cea care conferă soliditate şi viabilitate acţiunilor unei societăţi care se consideră motivată de ceea ce numim domnia legii.
De altfel, România a primit în 2011 mai multe avertismente din partea Comisiei Europene legate de întârzierea aplicării unor legi comunitare, dintre care unele trebuiau să intre în vigoare din 2007 sau 2009. Trebuie să mai amintim că publicul este interesat de ceea ce înseamnă actul de Justiţie, de buna sa funcţionare şi mi-am propus să comentez în limitele decenţei subiectul acesta, chiar dacă se apreciază de către cei mai mulţi dintre noi că atunci când sunt consultate statornic, din surse publice, anumite rapoarte de monitorizare ale CE, din presă sau din diferite rapoarte CSM, pe baza unor cărţi de specialitate şi a unor studii de analiză, din situaţii larg mediatizate cu judecători, procurori, avocaţi, politicieni şi justiţiabili uniţi prin interese de grup, concluzia care se desprinde este aceea că principalele hibe ale Justiţiei noastre sunt corupţia şi politizarea. Aş putea spune că la nivelul parchetelor, îndeosebi al Parchetului General şi al DNA, de multe ori acţionează cu precădere presiunea politică, pe când la nivelul instanţelor, al judecătorilor, corupţia este factorul perturbator dominant, uneori, nefiind vorba de bunuri ca atare, ci de efectul încrengăturilor familiale şi ale clanurilor de tip mafiot. În fapt, lucrurile funcţionează de multe ori cu discuţii de suprafaţă, dezbateri retorice interminabile, dar să nu uităm că putem identifica şi destule cazuri de procurori corupţi sau de judecători sensibili şi sensibilizaţi prin mesajul politic, iar ceea ce spune liderul PSD, dl. Victor Ponta, mi se pare doar un aspect limitat, când afirmă că pentru el justiţia este doar sistemul care se preocupă de cele câteva milioane de români, „poate sute de mii de firme româneşti şi străine care au procese în justiţia din România, procese civile, procese comerciale, procesele penale, pe care eu le consider ca reprezentând cel puţin acelaşi pericol pentru societate dacă nu cumva chiar mai mare, cele referitoare la crime, la violuri, la tâlhării. Pentru mine asta este justiţia”! Oricum, corupţia se întâlneşte peste tot în România, de la sistemul de sănătate şi de educaţie la armată şi mai ales la domeniul politic, de la sistemul public la cel privat, iar Justiţia nu este nicidecum ocolită de corupţie. În ultimii ani sunt mii de cazuri cu poliţişti, avocaţi, judecători sau procurori trimişi în judecată pentru luare de mită şi trafic de influenţă. Poate că în magistratură, unora li se pare că nivelul corupţiei e unul restrâns, dar chiar şi în acest fel, fiind analizată problema, devine inacceptabil, mai ales că tocmai Justiţia este cea chemată să stârpească acest fenomen în societatea noastră! E adevărat că sunt multe probleme de structură ale justiţiei româneşti pe care nimeni în ultimii ani nu le-a mai abordat cu minuţiozitate, pentru că e mai simplu doar să vorbeşti de lupta anticorupţie, iar în felul acesta uităm prea uşor „de cei câteva milioane de români care au un proces al lor, mult mai important decât cel al primarului de la Cluj sau al senatorului de la Bucureşti, şi care proces nu se termină”, a declarat Ponta.
În România nu există o „cultură a anticorupţiei”!
Cred că e bine să recunoaştem, oameni buni, că în România nu există o „cultură a anticorupţiei” şi o educaţie a luptei împotriva acestui flagel, care să permită restrângerea fenomenului care a pătruns ca o cangrenă în toate straturile societăţii, mai ales că ar trebui “date câteva lecţii” şi celor care dau mita, nu doar celor care o primesc, aşa cum se preconizează a se întâmpla în cazul cerşetoriei! Unii o acuză pe fostul ministru al Justiţiei, Monica Macovei, cea care, cu sprijinul preşedintelui Traian Băsescu i-a trecut pe procurori, în 2005, sub puterea Executivului, azi fiind destul de neclar, dacă procurorii fac parte din puterea judecătorească sau din puterea executivă. Poate mulţi ne întrebăm, pe bună dreptate, oare, ce a însemnat “marea reformă” a marelui justiţiar “europalavramentar”, Monica Macovei? Domnia sa vorbeşte toată ziua despre corupţie şi despre independenţa justiţiei, dar în aprilie 2005 a convins pe guvernanţii de atunci, sub presiunea preşedintelui Băsescu, ca în asumarea de răspundere pe Legea 247 să schimbe sistemul de numire a procurorilor. În legislaţia care fusese negociată şi reglementată împreună cu specialiştii europeni, procurorii erau numiţi la propunerea CSM, cu avizul ministrului de Justiţie, iar dna Macovei a întors-o „ca la Ploieşti” şi a stabilit ca procurorii să fie numiţi la propunerea ministrului de Justiţie, care este un om politic, şi numai cu avizul consultativ al CSM. În felul acesta, actualul europarlamentar i-a scos pe procurori de sub puterea justiţiei, trecându-i sub “umbrela” Executivului! Chiar dacă nu-mi place deloc ceea ce a „reformat” Monica Macovei, în schimb, judecătorul clujean Cristi Danileţ îmi place nespus de mult, mai ales că a realizat şi un studiu care arată mecanismele de corupţie din sistemul judiciar, accentuând chiar şi situaţiile în care magistraţii sunt mituiţi direct sau indirect, pentru că există cazuri în care avocaţii, grefierii ori registratorii se oferă să fie intermediari pentru mită, un fel de troc pe seama cetăţeanului român! Nici nu se poate imagina o mizerie mai mare! Poate că sunt şi situaţii în care un avocat, de pildă, cere bani „clientului” pentru „atenţia” judecătorilor, dar, uneori, banii rămân în buzunarele avocaţilor, care se bazează pe faptul că judecătorii tineri ezită, din motive morale, să dea pedepse grele în cazuri mărunte de furt. Dar, chiar dacă nu am avea decât vreo zece cazuri dintre acestea, lucrurile sunt grave, numai dacă ne gândim la ele!
Două treimi dintre români sunt de părere că există corupţie în Justiţie!
Demn de atenţie, personal, mi se pare faptul că peste două treimi dintre români sunt de părere că există multă corupţie în Justiţie, chiar dacă unii confundă corupţia cu incompetenţa unor magistraţi. Pe de altă parte, se ştie că peste aproape o lună, Comisia Europeană anunţă rezultatele noului raport interimar cu privire la justiţia din România în cadrul aşa-numitului Mecanism pentru Cooperare şi Verificare (MCV) impus din 2007. Dacă progresele sunt suficiente, în vara lui 2012, am putea asista la ultimul raport, iar în acest caz, chiar şi conservatoarea Olanda ar fi mai mulţumită, iar ţara noastră ar putea să primească şi unda verde pentru aderarea la Schengen, chiar dacă Preşedintele CSM, Horaţius Dumbravă, după ce a discutat cu mai mulţi experţi europeni se dovedeşte sceptic în această privinţă! Oricum, corupţia din justiţie are consecinţe negative, nu numai pentru justiţia românească, dar şi pentru România, în contextul mecanismului de cooperare şi verificare şi, în general, ca formă de credibilitate în ce priveşte climatul de siguranţă legat gradul de scăzut de corupţie în societatea românească. Un magistrat trebuie să exceleze printr-un comportament mai decent şi mai integru, tocmai având în vedere o serie de consecinţe pe plan intern şi extern cu efecte nefaste pentru justiţia românească. Sigur, nimeni nu pune la îndoială că un magistrat beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, însă o autosuspendare, prin demisie, a celui dovedit că s-a compromis printr-o situaţie clară de corupţie, cred că se impune, având în vedere că este mai mult decât necesar, pentru a risipi cât se poate de mult incertitudinea dată de însăşi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin ridicarea imunităţii unui magistrate. Iar în cazurile dovedite, ar fi de dorit ca DNA să soluţioneze cât mai rapid cauza, fie că soluţia este de netrimitere sau de trimitere în judecată. Desigur, poate că România nu este printre cele mai indisciplinate state ale UE, dar nici printre cele fără probleme, mai ales că se bucură de numeroase derogări şi măsuri tranzitorii legate de aplicarea legilor europene. Există şi situaţii dintre cele mai ciudate pentru care un stat membru poate primi avertisment sau chiar poate ajunge în faţa Curţii Europene de Justiţie. Ele vin din conţinutul directivelor dar şi din felul în care autorităţile din ţara respectivă înţeleg să se conformeze recomandărilor comunitare. Acquisul UE conţine peste 10.000 de reguli, fiind format din circa 8.400 de regulamente şi aproape 2.000 de directive, pe lânga legislaţia primară. În încheiere, cu promisiunea că vom reveni asupra acestei teme, să reiterăm cauza cauzelor corupţiei din justiţie, anume, imixtiunea politicului, pentru că azi, din dosarele aflate pe rolul unor instanţe se deduce că imixtiunea se manifestă uneori la nivel personal, prin legături subterane între politicieni sau afacerişti cu magistraţii, relaţiile astfel stabilite fiind menite să influenţeze corectitudinea soluţiilor. Poate am observat fiecare dintre noi cum se manifestă ambiţia de neînţeles a politicienilor de a prelua controlul asupra Inspecţiei Judiciare pentru a verifica pe cale administrativă hotărârile judecătoreşti, aspect care, în fapt şi în drept, ar distruge independenţa justiţiei, dar, la fel de grav se dovedeşte şi refuzul executării hotărârilor judecătoreşti de către instituţiile statului, ceea ce înseamnă un semnal de nesupunere faţă de puterea judecătorească, practic, fiind subminată autoritatea justiţiei, dacă ea nu se supune politicului!
