Uneori…tăcerea e de aur

Prezentul nostru e mai dur ca niciodată iar al meu mai actual decât aş fi putut vreodată să îmi imaginez. Încep printr-o rugăminte: lăsaţi cuvintele bune şi asaltaţi-mă cu criticile dumneavoastră, pentru că ştiu că acestea ar putea fi dintre cele mai constructive. Îmi încep editorialul, primul de altfel, prin a spune că sunt pusă în faţa unei mari încercări, mai mari ca aceea de a fi jurnalist şi a fi în slujba oamenilor care au nevoie de informaţia noastră. E drept nu am căutat niciodată să fac acest lucru, însă, uneori nu trebuie decât să aştepţi, pentru că lucrurile bune, vin de la sine, recompensându-te uneori pentru tot ce ai reuşit să faci bine pentru comunitate până atunci….şi cred uneori, fără să fiu subiectivă, că am reuşit măcar să fiu picătura care a umplut paharul. Primul meu editorial vorbeşte despre naţiune şi despre boala care macină umanitatea, în ansamblul ei. Despre boala de fi neoameni şi de arăta că putem fi malefici, când în faţa noastră bunătatea îşi reflectă cele mai mari virtuţii. Odată cu moartea marelui maestru Sergiu Nicolaescu, despre care aş putea vorbi o eternitate, am înţeles că tăcerea poate fi cea mai mare virtute a unui om, însă, când aceasta nu există, suntem infim mai săraci decât orice sărăntoc al acestei planete. Am asistat cu stupoare la scena scandaloasă de la incinerarea maestrului creator, când Neica Nimeni urla ca din gură de şarpe „Ruşine!”. Nu suntem vrednici şi nici prea oameni să ne dăm cu părerea despre dorinţa unui om, pentru care ieşirea din scenă a însemnat „tăcere”. Iar dorinţa ar putea fi călăuza care desigur, l-a trimis pe Sergiu Nicolaescu într-o lume, în care ştie că nimeni nu îi va boicota „intrarea”. L-am cunoscut pe Sergiu Nicolaescu, în vizita făcută la Târgu-Jiu, am dat mâna cu dânsul şi l-am rugat, cu glasul aproape tremurând, să îmi dea un autograf. S-a uitat la mine şi a scris „Sergiu Nicolaescu, Târgu-Jiu, 2012”. Şi de atunci am devenit unul din miile de pământeni fericiţi, pentru că am reuşit performanţa de avea acasă o dovadă reală şi palpabilă a trecerii marelui maestru, prin viaţa mea, măcar şi pentru câteva secunde. Am învăţat, odată cu moartea lui Sergiu Nicolaescu ce înseamnă tăcerea, o tăcere care uneori poate înnobila şi cea mai gălăgioasă făptură. E drept, e greu să învăţăm aceste lucruri, însă, nu e imposibil. Suntem o naţiune care de-a lungul trecerii prin vreme am reuşit să ascultăm tăcerea şi să găsim răspunsuri mai sugestive şi mai palpabile decât oricând. Maestrul Sergiu Nicolaescu ar fi meritat măcar în aceste momente tăcerea noastră şi sigur gândurile de bine îndreptate asupra muncii, vieţii, existenţei lui ar fi ajuns unde trebuie, chiar şi aşa…necuvântate. Mulţumesc Sergiu Nicolaescu pentru lecţia dată! Aşa cum spune proverbul uneori tăcerea poate fi…de aur.