Data de 2 august este desemnată Ziua Memorială a Holocaustului Romilor (numit și Holocaustul Uitat), pentru că în noaptea de 2 august 1944, în lagărul de concentrare de la Auschwitz II-Birkenau, cei 2,897 de membri de etnie romă rămași în viață – femei, bătrâni și copii din așa-numitul „lagăr al țiganilor”- au fost exterminați în camerele de gazare. Unul dintre puţinii romi din Gorj care au supravieţuit Holocaustului îşi amintea cu groază, cu ani în urmă, prin ce a trecut el şi oamenii din şatra din care făcea parte, când au fost deportați în Rusia.
Cianghiri Lăţa avea 82 de ani în 2009, când a hotărât să spună public ce a trăit în timpul Holocaustului, el fiind unul dintre puținii romi din Gorj care au scăpat cu viață, dintre cei deportați. Ziua de 17 iulie 1942 l-a găsit la Teleşti, în Şatra lui Matache (cum era cunoscut bulibaşa, pe numele lui Iorgu Stănescu). După cum îşi amintea bătrânul, au venit jandarmii şi i-au minţit că-i vor trimite în Rusia, unde-i vor împroprietări: „Ne-au spus să nu mai plecăm niciunde cu şatra, cum aveam noi obiceiul, că trebuie să ne trimită acolo, unde vom primi vaci cu lapte, pământ, case şi avere. Şi aşa am plecat cu şatrele, 25 de familii ale şatrei noastre şi alte vreo 25 din Gorj. Am plecat în convoi cu căruţele şi am făcut trei luni pe drum, până am ajuns în Krivoi Rog. De acolo ne-au dus la Domanovka, unde am stat până în decembrie. Începuse să ningă, când ne-am trezit că au venit nemţii şi ne-au luat căruţele, cu tot cu cai, cu corturi şi cu aurul ascuns în oiştile de la căruţe. Acolo aveam aurul şatrei şi s-a dus tot, tot…”
„Au murit de foame”
De atunci, după cum îşi amintea Cianghiri Lăţa, au început greutăţile cele mari. Erau cu toţii în câmp, fără un adăpost, fără mâncare şi îmbrăcăminte, într-o iarnă rusească muşcătoare. Primeau câte 200 de grame de făină de orz pe zi, câte o litră de ulei şi cam atât. Care mai aveau câte „un pol de aur”, cum spunea bătrânul (adică un cocoşel de 20 de franci din cel mai bun aur, care cântărea 8 grame), primeau pe el o găleată de cartofi şi una de făină. „Mulţi au murit atunci, unde ne-au dus ruşii, la Kransnianska. Erau sute de bordeie săpate la trei metri în pământ, împrejmuite cu un gard de fier şi era un frig şi zăpada de un metru, dar aveam pădurea aproape şi luam lemne şi făceam focul în bordei. N-aveam ce să mâncăm, aşa că unii mureau de foame, alţii mureau împuşcaţi, dacă erau prinşi pe câmp când furau porumbi care rămăseseră neculeşi, ca să-i coacă la foc.”
Întoarcerea
Înfometaţi şi despuiaţi, oamenii mureau pe capete
Bătrânul a povestit că, după o iarnă şi o vară, au fost mutaţi din nou, iar când s-au retras armatele române s-au dus la comandant şi l-au întrebat ce să facă, iar acesta le-a spus să se descurce cum pot: „Din 8000 de ţigani din România, câţi am fost la început, am ajuns în ţară vreo 500. Bătrânii şi copiii mici i-am lăsat acolo… că n-am mai avut putere să-i luăm cu noi. Ne-au luat ruşii în căruţe, dar mulţi au murit, pentru că se pusese un viscol şi mureau îngheţaţi unul după altul. Călcam pe morţi ca pe brazdele de pământ. Am trecut Nistrul pe pod şi Prutul cu barca, după care am mers pe jos până în Tecuci, după care am venit cu marfarul până la Craiova.” Cianghiri a ajuns cu cei ce mai scăpaseră dintre ai lui, din nou, la Teleşti, unde au început să-şi încropească uneltele de făcut căldări şi s-au apucat din nou de muncă pe la oameni.
Nu spune si de ce au fost trimisi in Transnistria?!De ce numai nomazii,si nu alte etnii tiganesti?!? Cine ataca satele ramase fara barbati in putere,care mureau pe front?!? Nu rromii de matase…