Dezbaterea despre torționarii comuniști români a revenit în mass-media acum câteva zile, odată cu demersurile lăudabile ale Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Exiluilui Românesc (IICCMER) de documentare, strângere de probe și punerea sub acuzare penală a lui Alexandru Vișinescu, fostul comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat între 1956-1963, pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav.
Despre Vișinescu s-au spus multe, s-au publicat în cel mai scurt timp succinte biografii și chiar președintele Băsescu a afirmat că Vișinescu- „trebuie să răspundă în fața legii și să plătească pentru faptele sale”, însă puține persoane și-a pus întrebarea de ce acesta a ales „meseria” de torționar, care au fost motivațiile sale socio-economice, cât de mult pot cântări elementele psihologice (psihoistorice) în determinarea acțiunilor unui torționar, ce a urmărit regimul comunist să facă cu „uneltele” sale (gardieni, anchetatori, etc.) și cum a fost cu putință o astfel de mancurtizare ideologică. Alături de „bestia” Gheorghe Enoiu, fost șef al Direcției Cercetări Penale a Securității, care nu a mai putut fi tras la răspundere întrucât a decedat în decembrie 2010, de Petrache Goiciu „satrapul de la Gherla”; Alexandru Vișinescu poate fi inclus în categoria torționarilor sadici, bestiali, al cărui comportament a reflectat o violență „din popor”, plină de imaginație și inventivitate. El nu considera deținuții oameni, ci animale, dat fiind faptul că printre metodele sale de tortură favorite, lovitura cu biciul îi oferea satisfacție personală, putere deplină și frică în rândul celor bătuți. În plus, pe lângă sadism, majoritatea torționarilor erau cuprinși de o „beție a puterii”, întrucât, așa cum afirma Tzvetan Todorov „dacă suferinţa altuia este cea mai bună dovadă a puterii mele, ea nu este singura: fericirea lui este şi ea o dovadă, într-o măsură mai mică. Spre deosebire de sadism, nu durerea în sine a celuilalt este cauza plăcerii mele (durere al cărei autor, în cazul sadismului, n-aş fi eu), ci numai conştiinţa exercitării unei puteri asupra lui. Toată lumea este de acord astăzi ca sadismul este de origine sexuală; or, beţia puterii nu este urmarea unei experienţe sexuale”. Cauzele practicării într-un mod brutal a torturii în universul concentraţionar românesc, nu se rezumă doar la „beţia puterii”, ci presupune găsirea unor motive psihologice complexe, ce ne pot conduce spre înțelegerea fenomenului torționarismului dintr-o perspectivă multifațetată. Făcând o paralelă între afirmaţiile lui Todorov şi realităţile din România comunistă, vom constata că deţinerea puterii de către torţionari le oferea posibilitatea de a-şi depăşi complexele de inferioritate, a-şi înfrânge unele slăbiciuni şi a-şi recupera stima de sine, prin dominarea şi umilinţa victimelor. Statul comunist și-a înfiat „uneltele terorii”, care s-au simţit marginalizate şi abandonate şi le-a conferit instrumentele necesare exercitării meseriei de torţionar. Unii supliciatori poate că nu-şi iubesc atât de mult „îndeletnicirea”, dar se conformează regimului mai mult din interes pentru bunăstarea lor personală, decât din interes ideologic. Așadar, Alexandru Vișinescu, ca și mulți alți torționari a fost un „copil înfiat” al aparatului represiv comunist, acesta oferindu-i posibilitatea să-și defuleze multe dintre angoasele personale, să-și pună în aplicare ura față de „dușmanii poporului”, să găsească în universul concentraționar comunist o a doua casă ce putea să-i ofere un salariu decent și multă putere. Fostul comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat făcea tot ce îi stătea în putință să-și mulțumească superiorii, dorea să fie unul dintre membrii de seamă ai acestei „caste” ce promova tortura și disprețul față de oameni. După 1989, lipsa unei legi a lustrației și o condamnare veritabilă a regimului comunist, nu doar la nivel declarativ, i-a găsit pe Alexandru Vișinescu, Gheorghe Enoiu, Titus Leonida, ș.a. în poziția unor „torționari reconvertiți”, tăcuți, ascunși în case, vile și apartamente obținute ca rezultat al torturilor aplicate deținuților. O posibilă condamnare la închisoare a lui Vișinescu, nu reprezintă nici cea mai mică recompensă a traumelor fizice și psihice provocate foștilor deținuți din închisorile comuniste, deoarece așa cum sugerează titlul unei cărți memorialistice, coordonată de profesorul Doru Radosav și de cercetătorii Cornel Jurju și Cosmin Budeancă, „suferința nu se poate da la frați”. De aceea, se impune a condamna faptele acestor torționari printr-un proces continuu de memorare și rememorare, „avem obligația sacră, ca și popor să nu uităm și să nu-i tăcem” (Ion Victor Pica), avem datoria să ascultăm mărturiile și depozițiile victimelor, „etica memoriei” (Monica Lovinescu) reprezintă astfel singurul instrument viabil de blamare a regimului comunist.
Dumitru-Cătălin ROGOJANU
Lect. univ. dr. (Cadru didactic asociat) Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu
