Integrabilu’ mioritic
Un german, aflând că are străvechi rădăcini latine,
A-nvăţat limba română cât a putut el de bine.
A aflat cum că străbunii i-ar fi fost cândva români,
Şi-au migrat când România fu călcată de păgâni.
Un sentiment ancestral, un fior, o nostalgie,
L-a-ndemnat pe neamţu’ nostru, spre vestita Românie!
Se exprimă cum ajunse: – Bună-ziua! Sunt german,
Dar bunicii, străbunicii cic-ar fi de-aici, de neam!
Rom : – Bonjur her gotule! Servus! Văd că ştii să le parleşti,
Fă-te-n coa să bag la tet, nu-nţeleg ce urmăreşti!?
Germ : – Cum spuneam de-aici mi-e viţa, dumneata nu eşti român?
După felul cum vorbeşti, cam nedumerit rămân!
Rom: – Ies, mon-şer, eu sunt d’acilea, dar obişnuit cu gaşca,
Dacă parlesc ca la carte, mi se pare totu’ naşpa…
Germ : – Cum, tu te fereşti de limbă? De vorba ce se grăieşte?
Măi române, nu e bine! Nu-i normal, nu-i omeneşte!
Rom: – Şarap bă! Nu ştii mişcarea! Noi mereu ne integrăm,
Şi ciordim la greu cuvinte, să ştim să comunicăm.
Germ: – Române, ascultă-mi sfatu’! Noi de mult ne-am integrat,
Şi graiul care-l grăim, a rămas nealterat!
Voi nici nu intrarăţi bine, şi-ncepurăţi să ştirbiţi
Graiul vostru strămoşesc, limba voastră ce-o grăiţi…
Rom: – Sanchi, bă, vorbeşti aiurea! Eşti un fraier de german!
Io sono şmecher bariu, io mi chiamo Paraipan!
Germ: – Plec române! Nu mai caut … dar s-o iei în serios:
Nu mai loviţi în tradiţii, în graiul vostru, frumos!
