Că săptămâna trecută am adormit cu Emil, iar acum ne trezim cu Mihai Răzvan, nu e nici un mare șmen. Guvernele trăiesc și mor, nu e mare scofală, dar ceea ce mă bântuie și nu am găsit cu cale să înțeleg, ar fi motivația schimbării. De ce au schimbat ăștia Guvernul? Dacă pe gurița tuturor portocalelor de partid a ieșit, de trei ani, că cel mai bun administrator de țară este Emil, atunci care e poanta? În fine, fără fițe, ne prefacem naivi. Băieții caută soluția ca din 15, să facă măcar 18. Procente. La următoarele alegeri. Iar Mihai Răzvan ar putea face asta, după mintea lui Zeus. Cel care le-a mai dat, dacă mai aveau nevoie, tuturor purtătorilor de vot parlamentar portocaliu, încă o definiție despre ce înseamnă un animal politic. Dacă au răcnit că vor schimbare, că vor reîmprospătare, au primit ce au cerut. Traian și-a înfipt pupilul în vârful unui cârd de consilieri, cu legitimație de miniștri de acum, care vor face ceea ce face un secund, un nativ de locul doi – vor executa ordinele, prinse frumos într-un ambalaj numit pompos „program de guvernare”. Contra cost, firește. Ei își pun la dispoziție tinerețea și disponibilitatea de a fi tranșați politic, în schimb primesc recunoștința stăpânului, dar și libertatea de a găsi soluții financiare pentru îmbunătățirea bugetelor personale. Dacă îi treci prin buricele degetelor, pe fiecare dintre flăcăii aștia tineri, simți striațiile de la hârșâiala eficientă pe băncile de la școala vieții. Meseria lor de bază, de la vârste fragede, este să fie fii și fiice plantate drăgăstos, de prieteni de familie bine înfipți în stânca banilor, la butoanele unor instituții importante din patria noastră mică, mănoasă și cu oameni ospitalieri. Care, unde întorci privirea să găsești un „neica nimeni”, din afara unui sistem voievodal în care totul se moștenește din tată în fiu, nu îți iese nici măcar după a n a încercare. Totul se lasă de la tată la fiu: mentalitatea, relațiile, postul, afacerile, tupeul, cinismul, banii, ghearele și dinții de fier ai puterii. Abureala asta cinică cu promovarea tinerimii capabile, mă face să cred că șansele noastre, ca popor, ca stat, pentru normalizare, nu prea mai există. Am asistat la un recital prezidențial, în care a dat refresh numai restabilirii ierarhiei în zona de luptă. Să se știe clar cine conduce țara asta. Se aude acolo în spate? În rest, nu se va întâmpla nimic altfel decât s-ar fi întâmplat și cu Emil, și cu Nuți, și cu ceilalți.
Binele o duce, încă, foarte rău în România!
Doamne-ajută!
