La ultimul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, PF Patriarh Daniel sublinia un adevăr, pe cât de evident, pe atât de sugestiv, pentru a marca semnificaţia deciziei privind motivul declarării Anului 2011, ca fiind Anul omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română. Cu acest prilej, Întâistătătorul Bisericii noastre a precizat următoarele: „Biserica îi îndrumă pe copii spre Hristos, descoperă vocaţii şi încurajează copiii să le cultive în folosul societăţii. Ea promovează cooperarea activă cu şcoala şi cu ceilalţi factori educaţionali: familia şi comunitatea locală”, reiterând, în acest fel, ceea ce instituţiile statului îşi propun de fiecare dată când se pune problema rolului educaţiei religioase în şcoli. Suntem în preajma Sărbătorilor de iarnă, vine vremea colindelor , poate vremea în care putem vedea cel mai bine modul în care Biserica promovează cooperarea cu toţi factorii educaţionali. Trebuie să înţelegem în orice moment, că avem nevoie să ne punem copiii înaintea lui Dumnezeu, pentru că El i-a făcut şi tot El îi cunoaşte cel mai bine. În citadela vieţii pe care o trăim, multe „zidiri” se pot prăbuşi sub povara greutăţilor cotidiene, unii dintre noi putem cădea în abis, copiii noştri pot suferi, dar cu toate acestea, Domnul ne promite că va fi cu noi, pentru a face faţă încercărilor!
Prin Harul desăvârşirii Sale, Hristos pare că sfinţeşte toate vârstele!
De aceea, de fiecare dată când ne e teamă de ceva sau de cineva, ca părinţi care luptă pentru viitorul copiilor, să ne gândim că viitorul tuturor e în mâinile Lui Dumnezeu, iar noi trebuie să trăim cu adevărat în credinţa aceasta, ocupându-ne cu seriozitate de cele ce ni se cer pentru ziua de mâine. Prin Harul desăvârşirii Sale, Hristos pare că sfinţeşte toate vârstele, avându-le pe toate întru Sine. El a venit să-i mântuiască pe toţi prin Sine Însuşi, adică, pe toţi cei care, prin El sunt renăscuţi întru Dumnezeu: prunci, copii, tineri, adulţi şi bătrâni. El a trecut prin toate vârstele, fiind Prunc pentru prunci şi sfinţind pruncii, Copil pentru copii, sfinţindu-i pe aceştia şi oferindu-le un exemplu de pietate, dreptate şi supunere, Tânăr pentru tineri, devenind un exemplu pentru ei şi sfinţindu-i întru Domnul şi, de asemenea, Bătrân pentru cei care sunt în vârstă, astfel încât să fie un învăţător desăvârşit pentru toţi cei care Îl urmează. Preocuparea sistemului educaţional de introducere a orelor de religie, mai ales la clasele mici, poate avea o influenţă decisivă asupra formării comportamentale a copiilor, în condiţiile în care o bună parte din orele creştin-educative se bucură de un interes general, totul depinzând aici de prestigiul celor care predau, mentori care se pot uşor transforma în dascăli şi educatori ai întregii comunităţi. Realizarea unor reforme de substanţă în domeniul educaţiei şi al întregului sistem de învăţământ se diferenţiază după statele în care se fac, după posibilităţile economice ale acestora şi după specificul acestor posibilităţi reale, cu păstrarea nealterată a tradiţiilor naţionale, culturale şi religioase, dar, din păcate, diriguitorii noştri de azi marşează prea mult pe ideea de „implementare” a unor reforme după modelul unor state care au înregistrat şi unele succese notabile, omiţându-se faptul că „reformele” respective au avut, de multe ori, un impact negativ în ţările unde s-au aplicat. Prea uşor se uită faptul că la noi, primele şcoli, şi singurele pe vremea cristalizării unui edificiu spiritual al naţiunii noastre modern, erau ale Bisericii, dovadă şi supravieţuirea denumirii de “dascăl” pentru învăţător, de „dăscălie” sau de „dăscălire”, atât de uzitate în limbajul cotidian, mai ales că de fiecare dată şcolile bisericeşti erau pregătitoare pentru slujitorii Bisericii. Se pare că dintru început, respectiv, din momentul în care au apărut săli special amenajate în preajma bisericilor, la şcoala care prindea contur erau instruiţi, dacă nu toţi, o bună parte dintre copiii credincioşilor, semn că instrucţiunea lor era culturală şi creştin-ortodoxă.
Complementaritatea e corelată cu acceptarea diferenţei dintre copii şi adulţi!
Deşi în teorie pare un punct de vedere pertinent, în experienţa concretă a vieţii de copil constatăm că lucrurile sunt diferite. Pentru că acceptarea complementarităţii este corelată cu acceptarea diferenţei dintre copii şi adulţi, mai ales că mitul sufletului neprihănit, în care unii aleg să creadă, duce la crearea la nivel mental a unei imagini în care tânărul vlăstar nu împărtăşeşte întru totul opiniile, valorile şi atitudinile adulţilor. Desigur, cei care avem o anumită experienţă de viaţă, care suntem direct implicaţi în actul educaţional instituţionalizat, de multe ori, în sufletul nostru nutrim aşteptarea ca “educatul”, mai ales atunci când ne respectă şi ne iubeşte, să aibă aceleaşi păreri, aceleaşi preocupări şi, mai mult decât atât, aceeaşi personalitate, acelaşi temperament ca noi. Astfel, în numeroase situaţii, atunci când copilul iese dintr-un tipar comportamental şi are o opinie, o atitudine, diferite de cele ale noastre, ne simţim profund răniţi şi putem ajunge în mod pripit la concluzia că nu suntem înţeleşi, pentru că suntem atât de diferiţi! Aceasta, cu atât mai mult cu cât în cadrul discuţiilor în contradictoriu, fiecare dintre noi poate deveni foarte ataşat de propriul punct de vedere şi foarte puţin dispus să îl asculte şi să îl înţeleagă pe cel „necopt” la minte, pentru că uităm, de cele mai multe ori, că scopul trebuie să fie armonizarea, nu copierea sau replicarea personalităţii celuilalt. Având în vedere experienţa trecutului, unii chiar pledează pentru ideea că ar trebui să existe şcoli ale bisericilor, cum se făceau în secolul al XIV-lea sau cum s-au făcut în Transilvania pe vremea lui Andrei Şaguna, fiecare biserică având şcoala ei, cu dascăli şi dăscăliţe pe care să-i iubească şi să-i respecte întreaga comunitate, apreciindu-se că s-ar ajunge, poate, la un fel de renaştere a spiritualităţii creştin-ortodoxe. Dar, oare, acestea pot deveni şi reverberaţiile noastre onirice cu parfum eudemonist („eudemonia”-tema fericirii n.n.), cultivând speranţa într-o lume mai bună şi mai dreaptă, aşa cum a fost şi ar trebui să fie şi credinţa noastră, considerând că numai pe măsura acesteia, ne mai putem aştepta ca Bunul Dumnezeu să ne asculte rugăciunile şi să nu-şi întoarcă privirea de la noi? Da, oameni buni, darurile cele scumpe ale vieţii noastre sunt copiii, cei pe care Dumnezeu îi iubeşte atât de mult şi pe care noi credem că, pur şi simplu, îi deţinem ca pe nişte jucării! De ce se întâmplă aceasta? Pentru că, de fapt, ne purtăm faţă de ei ca şi cum ar fi proprietăţile noastre! Deseori, gândim că rolul primordial al unui părinte este protejarea copilului, iar aceasta, cu siguranţă, face parte din îndatoririle noastre, pentru că e bine să avem grijă de propriii copii şi să prevenim răul, atunci când este posibil. Dacă vom trăi cu impresia că putem preveni durerea din viaţa copiilor, prin cultivarea sentimentului de teamă, ne vom trăi vieţile într-o mare frică. Şi dacă îi cocoloşim să nu trăiască nici măcar consecinţele normale, poate mai dureroase ale unor acte pe care le-au făcut, le furăm capacitatea de a învăţa să ia decizii proprii în viaţă.
„În deosebirea caracterelor se ascunde armonia Lui Dumnezeu”!
Orice decizie pe care o luăm în locul copiilor este una pe care ei nu şi-o pot asuma. Oare, aceasta înseamnă că de acum, copilul meu va ajunge uneori să fie tratat incorect la şcoală? Cu siguranţă, se va întâmpla şi asta, măcar o dată. Dar, am nevoie să-l încredinţez lui Dumnezeu, împreună cu toate fricile mele, pentru că uneori, confundăm dragostea cu frica. Aşadar, ajungând la aceasta, contrazicem spusele Sfântului Apostol Ioan, cu privire la dragoste, atunci când spune: „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire”! Educator la catedră sau părinte, să ştii că Dumnezeu va avea mereu grijă de copiii tăi, pentru că El este de infinite ori mai puternic decât orice om. El ne spune: „Iată, îţi poruncesc: Fii tare şi curajos, să nu te temi, nici să te spăimântezi, căci Domnul Dumnezeul tău este cu tine pretutindeni, oriunde vei merge”! Dar, Dumnezeu nu va fi doar cu noi, atunci când avem grijă de copiii noştri, ci va fi şi cu ei, atunci când aceştia sunt în afara supravegherii noastre atente. Astăzi, într-o lume a oamenilor care-şi zic liberi, observăm cu uimire o abatere totală de la cele mai elementare semne ale libertăţii. Se trăieşte în aşa fel încât parcă cel viclean şi-a făcut loc în mintea omului, făcându-l să-şi uite capul şi propria vieţuire şi tranformându-l în robot al său. Chiar de la vârste fragede, copiii, pentru a întreţine comoditatea părinţilor, sunt lăsaţi să privească la desene animate şi să asculte muzică de toate genurile, în acest fel, fiindu-le răpită libertatea şi înlocuită cu dependenţa. Desigur, oricât de mare ar părea, în special în şcoală sau în afara acesteia, diferenţa între punctele de vedere, oricât de greu ar fi de trecut puntea care separă viziunile celor care se deosebesc prin vârstă sau prin sistemul de valori care le validează credinţa, diversităţile ajung să se armonizeze în decursul timpului. Momentul în care una dintre părţi realizează că modul diferit de a privi lucrurile, nu reprezintă un gest ostentativ sau un prag de netrecut, atunci se face şi pasul cel dintâi către iubirea de aproapele. Cu privire la aceste aspect interesant, de multe ori mă gândesc la cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul, care spune următoarele: „Nu înţelegeţi că în deosebirea caracterelor se ascunde armonia lui Dumnezeu? Caracterele deosebite creează armonia. Vai vouă, dacă aţi avea acelaşi caracter”! Faptul că ne proiectăm pe noi înşine în ceea ce cunoaştem, ne-ar putea pune şi o altă problemă, anume, că poate facem acelaşi lucru şi faţă de Dumnezeu! Considerăm că Îl vedem aşa cum credem noi că este, dar în acest fel, poate Îl pierdem din vedere. Sfântul Grigorie de Nyssa spunea că prin concepte creăm doar idoli ai lui Dumnezeu şi că „a-L vedea pe Dumnezeu înseamnă a nu te sătura niciodată de dorirea Lui”! Deci, a-L vedea are doar foarte mică legătură cu ochii. Poate, dacă am încerca să învăţăm să vedem cu inima, ne-am putea înţelege mai uşor pe noi înşine, lumea noastră şi ceea ce căutăm să desluşim în ea!
