Sunt cuminți, nu cer prea mult și nu așteaptă de la oameni nimic. Au învățat să rabde, atunci când este greu și mai ales să spere că într-o zi va fi mai bine. Vorbim despre opt suflete de copii, oameni în devenire, care așteaptă o minune. Crescuți de tată, pentru că mama a murit acum ceva timp, cei opt copii ai familie Popescu, originari din Cărbunești Sat, visează doar la o viață mai bună și învață zi de zi, mai mult, pentru că știu că dacă înveți ajungi om. Într-o casă sărăcăcioasă, fără nici un fel de venit, acești copii trăiesc de pe o zi pe alta, merg la școală, la grădiniță, și cred cu tărie, că și la ei, norocul va bate o dată la ușă.
Când se așează la masă, seara, e o bucurie, să îi știe aproape de el. E trist, pe de altă parte, că nu le poate oferi mai mult, pentru că viața l-a purtat prin necazuri mari, de la moartea soției, până la datorii și alte probleme, despre care îi e prea greu să vorbească. Traian Popescu locuiește alături de copiii săi într-o casă modestă, în Cărbunești Sat. Are opt copii pe care i-a făcut din iubire, pentru că întotdeauna a visat la o familie numeroasă. Însă, nu a avut parte numai de bucurii. Problemele au venit una câte una și știe că acum, el trebuie să rezolve situația. În urmă cu ceva timp, soția i-a murit, atunci când dădea naștere la cel de-al optulea copil. „E greu, pentru că nu e mama copiilor. E greu, până se acomodează și ei. Nu am nici un salariu. Muncesc cu ziua pe unde găsesc. Eu eram la lucru și am lăsat-o acasă. A plecat să nască. I-a făcut o injecție, a pus-o în pat să se odihnească și la ora 5:00 a găsit-o moartă. Copilul, dacă era ceva grav, murea și copilul”, a spus trist, tatăl celor opt suflete. Copiii, cel mai mic având două luni și cel mai mare 16 ani, sunt practic motivul pentru care muncește zi de zi. Băiețelul de două luni este la creșă și urmează să îl ia, atunci când va împlini doi ani. Oamenii îi știu situația și vin să îi mai aducă câte ceva. Banii însă, se duc, pentru că acești copii au nevoie de caiete, cărți pentru școală, mâncare și haine. Nu spun niciodată că nu au și nu cer, văzând că alții au mai mult. Știu că mama lor este acolo, undeva în ceruri și așteaptă să facă o minune. Ce își doresc cel mai mult este o casă spațioasă și un calculator, de acela, pe care uneori, îl văd prin ferestrele caselor, la vecini.
Opt suflete într-o cameră
Atunci când intri în casa familiei Popescu te impresionează curățenia și modestia, care abundă din toate părțile. Cele opt suflete locuiesc într-o cameră, aranjată, călduroasă și plină de jucăriile micuților. Tatăl doarme într-un pat, în holul casei. În bucătărie, fiind mai spațioasă, micuții își fac temele, pentru că masa este mai mare și au loc toți. Acolo și gătesc, dar acesta nu este nici pe departe un impediment. Răsfoiesc cărțile, scriu, își fac temele, pentru că știu că într-o zi își vor putea ajuta tatăl. Cea mai mare dintre cele șase fete, Iuliana Florentina, este cea care a rămas în locul mamei. Spală, calcă, face de mâncare, și își ajută frații, atunci când au nevoie. Este în clasa a IX-a la Liceul din Țicleni. Problema cea mai mare pentru ea este naveta, pentru că drumul este destul de costisitor. Cu banii pe drum ar fi putut face altceva, dar știe că dacă vrea să ajungă om trebuie să facă sacrificii. Fetele mai mici, merg și ele la școală. Se întrec la învățătură, scriu, citesc și desenează. Fiecare dintre copii are sarcinile împărțite, de la hrănitul animalelor din gospodărie, până la curățenie și treburi, care pentru mulți ar fi „prea grele”.
Visează să aibă un calculator
Tatăl muncește cu ziua, pe unde apucă. Nu poate pleca departe de copii și atunci este nevoit să facă acest lucru. Sătenii îl știu de Tâmplarul Fâșu. Făurește din lemn, lucruri nemaivăzute, doar-doar, vor veni banii. Și-a construit un mic atelier, în curtea casei, unde prelucrează lemnul, în toate formele, cerute de clienți. Toți îl știu ca fiind cel mai bun, în ale tâmplăriei. Nu refuză nici o lucrare, lucrează și noapte și zi, pentru că știe că această activitate îi poate aduce bani. Îl mai ajută și copii, din când în când, dar nu prea îi lasă, pentru că spune el „trebuie să învețe ca să ajungă oameni”. Lângă acest mic atelier, Traian Popescu avea un grajd pentru cai, pe care intenționează să-l transforme într-o cameră de locuit și o baie, pentru ca micuții să nu mai fie nevoiți să îndure condițiile pe care le au acum. Însă, e mult prea greu, fără un ajutor. Încearcă pe zi ce trece să mai ia din materiale, dar banii nu sunt suficienți, pentru investiția pe care intenționează să o facă. Copiii și-ar dori și ei să aibă un spațiu numai al lor, dar acest lucru devine un vis, când banii abia ajung pentru mâncare și ceva haine. Cel mai mult, însă, copiii visează la un calculator : „S-au dus de câteva ori pe la vecini și văd și ei acolo și ar vrea și ei. Nu am cum să le iau, când abia am bani de mâncare. Vor să aibă și ei ca toți copiii”, a spus tatăl, trist că nu le poate oferi ce își doresc. În afară de banii, care vin din tâmplărie, tatăl mai beneficiază de un ajutor de 294 lei. În rest, nimic. Părintele mai spune că sunt zile, în care practic nu are ce le pune copiilor pe masă. Au noroc cu animalele, pe care le cresc în gospodărie și câteodată, cu banii, pe care oamenii îi mai dau. Acești copii sunt poate mult mai cuminți, decât alții, care au și nu duc lipsă de nimic. Știu că atunci când vor fi mai mari, având rezultate bune la învățătură, vor putea munci și atunci se vor ajuta, unii pe alții. Până atunci, micuții visează și așteaptă ajutorul oamenilor de bine. Nu trebuie să fim indiferenți, când este vorba de copii cum sunt cei din familia Popescu. Trebuie să punem un umăr la clădirea viitorului lor. Împreună, putem schimba vieți. Cei care doresc să îi ajute, pot contacta cotidianul nostru, pentru că familia nu are telefon și atunci vom putea fi noi intermediarii dumneavostră, în încercarea aceasta de a face minuni.
