(VIDEO) Imortalizare: Amintiri din „Epoca de Aur”, la Clubul Minților Deschise

Participanții au povestit cum trăiau în acea orânduire socială, aducând în atenția publică momente esențiale din viața lor (care pot constitui fragmente de istorie recentă), învățând, totodată, să le imortalizeze, pentru posteritate. Din program au făcut parte un circuit muzeal în Muzeul de Istorie și Arheologie, care are, printre altele, o sală specială pentru perioada comunistă a Gorjului, precum și un atelier de tehnică digitală (Cum păstrăm mărturiile despre trecut, pentru viitor).

Mărturiile au fost imortalizate audio/video, precum și ca text redactat, au fost făcute publice și vor fi păstrate în arhivele muzeului, ca izvoare documentare. Organizatorii activității i-au invitat pe participanți să cunoască istoria Gorjului, din Preistorie până în prezent, prin intermediul expoziției de istorie și arheologie, după care, atelierul de imortalizare a „Epocii de Aura” s-a desfășurat chiar în sala care găzduiește expoziția dedicată perioade Comunismului.

„Ideea e că tot ceea ce spuneți dumneavoastră nu este doar o poveste. Cum le povestiți la copii, să le povestești la o clasă de elevi așa, sunt toți ochi și urechi. Lasă orice preocupări, pentru că problemele lor în viață sunt altele. Degeaba te duci cu istoria evreilor, a Holocaustului, a Comunismului, a ce istorie vrei tu și o predai tip șablonizat, dacă nu le spui istoria reală. Istoria înseamnă viață. Deci, dacă dumneavoastră veniți cu niște mărturii clare, alea pot să rămână, și fără să bravez când spun lucrul ăsta, alea să conteze enorm peste 10 sau 20 de ani.” (Prof. dr. Albinel Firescu, șef secție Artă și Etnografie din cadrul Muzeului Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”)

„La 3 ani, cumva, într-o stare de frică, din ce-mi aduc aminte, o vagă amintire, ca o umbră… eram toți în casă, eram, cumva, ascunși în casă și a venit unchiul meu, a dat drumul la radio, a ascultat și a spus ‘Ascultați aici!’… ceva notabil, sunt singurele cuvinte pe care mi le aduc aminte. Se cânta ‘Ole! Ole! Ceaușescu nu mai e!’ Nici măcar nici nu știu dacă era unul dintre cântecele marcante, efectiv aia se auzea, atunci, la radio. Nu știu dacă a fost un imn al revoluției. Ceea ce realizez acum, e că el nu știa dacă-i pare bine, sau îi pare rău. Nu știa dacă ce va veni după aceea, va fi mai bine, sau va fi mai rău. Doar e ceva extraordinar, dar nu știm ce…” (Mihai Codreanu, Târgu Jiu)

„Despre seceriș, îmi amintesc faptul că nu erau combine. Se tăia grâul în pârg, să nu se scuture. Era prin anii 60-60 și ceva, eram în clasa a V-a, începutul colectivizării. Țin minte cum îl pisau pe tatăl meu care m-a adoptat să intre în colectiv. Eu l-am încurajat, pentru că așa am văzut eu treaba. Și, în cadrul CAP-ului (Cooperativa Agricolă de Producție, n.n.), mergeam câte trei inși la seceriș. Bărbatul cu (îi zicem noi) arc pus la coasă, dădea cu coasa și apleca spicele spre spicele rămase în picioare, și rămâneau tăiate, dar aplecate, ca să fie mai ușor femeii, pentru că venea în urmă să ia cu secera și să facă grămezi. Venea bătrânul familiei, sau un copil mai mare, în cazul nostru eu eram ăla mai mare, și lega snopii, iar în pauză făceam cruci (grămezi de snopi puși în curce, cu spicele spre interior, ca să se coacă grâul complet, de la căldură/se tăia în pârg, să nu se scuture boabele și se punea la copt în cruci). După ce se cocea bine grâul, se cărau snopii la arie, se făceau stoguri (grămezi de snopi), în așa fel încât între rânduri să încapă batoza. Asta se întâmpla în nordul Bihorului, mai exact Marghita. După secerat, venea perioada treieratului. Era adusă o batoză, care era deservită de o grămadă de lucrători. Cel mai periculos are sus, unde se alimenta batoza. Cine era acolo, avea un cuțit, tăia legătura la snopi, și dădea drumul la spice în batoză, dar nu câte un snop întreg, legat, că se-nfunda batoza. Cel mai urât era pentru cei care adunau pleava (cojile care îmbracă boabele de grâu). Era foarte cald, oamenii erau transpirați și se lipea pleava de piele, era cumplit. În spate era locul pe unde curgea grâul, acolo era un grup de oameni care umpleau sacii, se cântăreau și se duceau… nu știu unde se duceau… Grâul nu rămânea oamenilor, ci ei primeau zile/muncă la CAP.” (ing. Ludovic Oros)

„În momentul în care Ceaușescu a plecat de pe bloc cu elicopterul, eram la serviciu, în sala de operație, cu tot colectivul și alături de domnul doctor Constantinescu. Ne uitam prin geam, cum puteam și, în fața Prefecturii, era foarte multă lume adunată, au spart ușile, au intrat înăuntru, și au început să arunce cu tablourile jos, tabloul lui Ceaușescu și tot ce a mai fost. Am avut medici care au plecat acolo și colege de-ale mele, care au avut curaj. Eu n-am avut, am stat pe loc. Au fost niște momente de groază, de frică, nu știam nici că va fi bine nici că va fi rău, mai mult aveam o frică.”(Olga Popescu Lupu, fost asistent medical, Târgu Jiu)

„M-a prins revoluția în activitate. A fost foarte … interesant, până la un punct, când structurile de partid de la vremea respectivă se întrebau ce se-ntâmplă. Era un vid de cunoaștere, un vid de informație. Poate așa s-a dorit. Eu nu am vorbit fără să cunosc lucrurile. În momentul în care s-a trecut să punem în aplicare planurile pe care le aveam, am trecut la îndeplinirea lor exact așa cum trebuie. Pentru ce? Pentru a protaja populația civilă de efectele nedorite ale… așa cum se spunea la vremea respectivă, de faptul că au fost atacuri teroriste și să nu fie tunelurile detonate, să nu fie fabrica de la Sadu (de armament, n.n.) afectată. Eu eram în Târgu Jiu, erau colegi de-ai mei la fabrica de oxigen, să fie în siguranță, deci, tot ce era critic, era apărat de instituția Armatei Române. Erau prioritățile de la vremea respectivă, Consiliul Popular, primărie, spital, la direcțiile sanitare, acolo unde erau documente, unde erau materiale care nu trebuiau să ajungă pe mâna altor persoane cotate ca surse de risc. Toate erau apărate, intrările, ieșirile din oraș, erau protejate de filtre, constituite din militari și, la vremea respectivă, din doi-trei milițieni, care își făceau datoria. Dumnealor verificau documentele, nu noi, noi asiguram siguranța și securitatea căilor de comunicații”(col. (r) Emanuel Bărbulescu)

„Noi eram trimiși, ca și copii, să stăm la cozi de tot felul. Atunci ‘se purtau’ relațiile. Adică, cu cât mergeai mai des, te mai cunoștea doamna de la pâine, îți mai dădea o jumătate de pâine în plus, se numea ‘pe sub mână’. Sau, ‘uita’, asta îmi amintesc, mi-a rămas, iarăși, pe retină, ‘uita’ să-ți bifeze ziua, pe cartelă, (pentru că se dădea pâinea cu porția, pe cartelă) și, după câteva ore, te duceai din nou. Porția era de un sfert de pâine de persoană. La revoluție aveam 18 ani. Era o teamă foarte mare, că revoluția nu este dusă până la capăt și, pe considerentul ăsta, nu eram lăsați, noi, ca tineri, să facem ce simțeam. Părinții ne-au ținut chiar strict, în zilele alea, să nu ne scape din observație, pentru a nu fugi în piață și să ni se-ntâmple ce… na… (se aflase că, la Timișoara, revoluționarii au fost omorâți, n.n.). Dacă aveai un radio la care prindeai Europa Liberă erai tare.” (Delia Albieru, Târgu Jiu)

„Trebuie să recunosc, am împlinit 89 de ani. Am apucat perioada cea mai nasoală a țării, începând cu ‘45. În ‘52, eram absolvent de liceu. Puteam să mă duc oriunde. Am vrut să mă fac jurist. La București (la facultate, n.n.), am avut surpriza neplăcută, când am vrut să mă-nscriu, mi s-a spus clar: ‘ești UTC-ist (membru al Uniunii Tineretului Comunist, n.n.), sau membru de partid (al unicului partid din acea vreme, Partidul Comunist Român, n.n.)?’ Am spus că încă nu sunt și mi s-a spus: ‘Du-te acasă! La anul să vii cu carnet de partid!’ Am săltat din umeri și, în stradă, când am iești, am zis zâmbind: ’Lasă mă, că vin americanii!’… și n-au mai venit. N-am putut promova, n-am putut pleca peste hotare, șicane, șicane, șicane… În acea perioadă, ca să pleci peste hotare, trebuia avizul Securității. În Ungaria, în Bulgaria, în Rusia, cu avizul Securității se putea pleca ușor. În țările capitaliste, cu atât mai mult, era mult mai greu. A venit revoluția, sau cum se zice. Eu zic că a fost lovitură de stat…” (Vasile Nicolescu, Târgu Jiu)

Aceste activități, reunite sub cupola Programului „Clubul minților deschise”se desfășoară lunar și vin în întâmpinarea adulților (peste 35 de ani) ce doresc să învețe lucruri noi, să viziteze expoziții și să experimenteze diverse activități, din domenii precum artă, meșteșuguri, turism, marketing, tehnologie digitală, istorie, literatură, muzică, dans și multe altele, într-un mediu nonformal, prietenos și relaxant. Programul face parte din proiectul Erasmus+ „Privind spre viitor – un muzeu rezilient și educat”, din cadrul Acțiunii cheie 1, Educația adulților, coordonat de Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu”. Pe timpul desfășurării proiectului, participarea la Programul „Clubul minților deschise” este gratuită. Înscrierea se face prin mesaj WhatsApp, la numărul de telefon 0766 314 582.