Hainele slinoase ale bătrâneţii…

Încep monologul meu prin a mulţumi unei persoane speciale pentru efortul de a mă suporta atâţia ani. Gălăgioasă, prea firavă sau prea sătulă să mai co-exist cu fiece lucruri din experienţa mea de după naştere, această persoană mi-a indus plăcut sentimentul de apartenenţă la ceva. Aş fi crezut uneori că aparţin acestei lumi însă de multe ori ea mi-a demonstrat că aparţin doar mie şi ar fi fost aproape inevitabil să nu aparţin şi ei. Salutul meu de început, atunci când am făcut cunoştinţă, a fost pe departe unul cât se poate de penibil, un urlet aproape cras completat de lacrimi şi lacrimi şuvoaie izvorâte din dorinţa mea de a mă face remarcată. Cu toate acestea însă, cu acest proces îndelung de a mă lupta continuu cu dorinţa de a fi ceva în acest spaţiu aş zice anormal, ea, acea ea, a înţeles de fapt esenţa lucrurilor şi mi-a dat aripile necesare pentru a reuşi să mă înalţ spre idealul meu şi desigur, fără cârje intelectuale, fără obstacole psihologice şi fără prea multe circumstanţe atenuante, am reuşit. Asta datorită ei. Cuvintele mele, nenumăratele mele cuvinte i le dedic astăzi, bunicii mele, cea care tot astăzi împlineşte 89 de ani. Tot astăzi este Ziua Internaţională a Vârstnicilor, şi deşi am spune toţi că aceşti pământeni uitaţi de timp ar avea motive de bucurie, nu au. Pentru bunica mea nici măcar ziua de naştere nu mai reprezintă nimic. Ridurile accentuate de pe faţa caldă îţi arată că a trăi în România este pe departe cea mai grea luptă, o luptă permanentă cu sistemul, cu oamenii, cu această corupţie care te sălbăticeşte şi te transformă din pământean onest ce te credeai într-un sclav. Pentru ce să sărbătorească? Hainele slinoase ale bătrâneţii le îmbracă zi de zi, nu mai ştie când şi cum şi-a îngropat copiii iar după ani de muncă, zeci de ani de durere şi poate mii de ore nedormite, această făptură angelică trăieşte cu o pensie mizerabilă de doar 300 de lei. Sănătatea sa este pecetluită iar sistemul acestea defect o împinge şi pe ea, ca pe mulţi alţii, spre o altă lume, o lume mai frumoasă, ar spune mulţi. Astăzi doar noi nepoţii suntem mândria bunicii mele, dar fără să par fadă, nu cred că este mulţumirea care poate aduce speranţa în ochii acestei bătrâne. Pe coada albă de păr, împletită perfect, stau toate gândurile înşiruite de-a lungul acestei vieţi amare. Şi gândurile, şi ele se fac că nu sunt acolo căci poate-poate amintirile urâte se vor duce rând pe rând pe Apa Sâmbetei. În lacrimile ei stă nemurirea şi de ce nu durerea acelor ani pe care i-ar fi putut trăi altfel dacă România ar fi pus preţ, măcar doi lei, pe viaţa bătrânilor noştri. Istoria noastră se datorează lor, prezentul nostru se datorează lor, amintirile noastre din copilărie se datorează tot lor, dar noi în semn de mulţumire întindem mese peste mese şi le spunem „la mulţi ani”, creând că ei şi-ar dori cu ardoare să mai trăiască mulţi ani „fericiţi” cu aceleaşi haine pline de zoaie. În azilul de la Novaci vedeai cum toate aceste cuvinte pe care vi le înşirui eu aici se completau cu realitatea iar poveştile nu mai erau doar simple poveşti. În România anului 2013 să fi bătrân înseamnă să fi erou, căci dacă n-ai murit eroic pe câmpul de luptă numit societatea prezentă vei muri mai încolo, luptând să supravieţuieşti printre…animale. De 1 Octombrie îi doresc bunicii mele să mă iubească la fel de mult şi să încerce să mai trăiască pentru a mă învăţa în fiecare zi cum trebuie să lupt să merg mai departe. Bătrânilor din România le doresc de ziua lor numai bine şi desigur să nu uite că pentru noi, generaţiile tinere, ei sunt adevăraţii eroi. Doamne-ajută! Să auzim de bine, de mai bine!