I love you, să mor io

Rămân fără cuvinte…Această zi mă face să iau la rând toate teoremele să văd definiţia prostiei. Ies din casă şi mă uit în jurul meu şi văd cum dragostea „is in the air” (este în aer), vorba englezului. Mă văd nevoită să vorbesc despre semnificaţia zilei de astăzi, pentru că mă văd nevoită să le explic tinerilor acestora „rebeli” că avem sărbătorile noastre, identice am spune, pe care din păcate le-am dat uitării din dorinţa de a fi „cool”. Dar credeţi că suntem? Ziua Iubirii la români se sărbătorea înainte pe 24 februarie, de Dragobete „când se pupă fetele”, că aşa-i tradiţia. Ei mai nou, ne-am europenizat, şi-am dat-o încolo de tradiţie, deşi aparent suntem pe dinafară cu tot ce înseamnă aerul ăsta de macho mani ai Europei. Ei nu ne vor pe noi, dar noi, popor bun şi credincios îi vrem pe ei mai ceva ca pe Dumnezeu. Îi adorăm şi mai mult le împrumutăm toate sărbătorile chicioase, din dorinţa de a ne alinia unor standarde la fel de chicioase. Şi acum ce să vedem? Românaşul nostru uită de Dragobete şi se îngrămădeşte, prin toate unghierele să caute cadouri zeci şi zeci pentru persoana iubită, că na’, Sfântul Valentin, nu este în fiecare zi. Până şi comercianţii recunosc că de Dragobete nimeni nu se mai atinge nici de o amărâtă de inimioară la un leu. Ca să vezi! Şi ca să rămân în nota tragică, iubirea se pare, nici la modul aparent aniversar, nu mai este ce a fost. Nu că ar trebui să avem o zi specială în care să îi spunem consoartei te iubesc, dar hai să fim serioşi, avem o zi ca asta şi pe asta o lăsăm să moară aşa cum a murit în noi spiritul civic, care odată, impus sau nu, crea adevărate revoluţii. Suntem aşi în ale împrumutării şi se vede o dăm înainte fără a ne uita la consecinţe şi mai ales la perturbarea neamului românesc şi a oamenilor, care cred că Ziua Internaţională a Iubirii a ajuns la rang de sărbătoare naţională oficială, care ar trebui să fie pusă şi în calendar, dacă se poate, la loc de cinste. Împrumutăm tot ce se poate, nu ne mai cunoaştem limba, graiul, nici măcar însemnele tricolorului. Cuvintele pur româneşti au luat locul englezismelor şi mai mult ne obligăm copiii să poarte povara unor nume prea greu de rostit de Tanti Floarea, care o să strigă pe nepoata ei Gabrielle, Găbiţa sau eu mai ştiu cum, căci în cătunul ei uitat de lume nu a ajuns „chestiunea” asta cu europenizarea. Mă omoară ideea prostimii colective, ideea de turmă în astfel de momente. Dacă e să ne gândim logic, măcar pentru câteva secunde, raţionalul din noi ar înceta să mai creadă în astfel de zile şi să sărbătorească româneşte iubirea, aşa cum ne-a fost ea lăsată. Să nu îmi spună mie nimeni că nu putem! Şi să nu vă aud astăzi spunând „I love you, să mor eu! Am zis!