Dintre noi, dintre prieteni, din periplu-i efemer,
Un suflet cât un oraş, se înalţă către cer!
Lacrimile-s peste tot, durerea-i fără cuprins,
Căci un om fără egal, trist şi prematur s-a stins …
Plâng colegii după el, dăscălimea e în bernă,
Fiindcă Bebe a plecat spre o catedră eternă…
Şi elevii varsă lacrimi după profesorul lor,
Care transforma amperii sau newtonii, în umor!
Nu doar Fizica le-a dat-o din gândirea sa isteaţă,
Ci, la fiecare curs, câte-o lecţie de viaţă!
Suferinţa i-a fost mare dar niciun cuvânt n-a zis,
Până boala nemiloasă, mult mai aspru l-a cuprins …
A plecat să ne privească de pe boltă, dintre aştrii,
Unde-i linişte eternă, Bebe cel cu ochi albaştri…
Profesor sau om politic, inspector sau om de rând,
Bebe le făcea pe toate aşa cum ştim toţi, – zâmbind!
Noi, vremelnicii rămaşi îl vom plânge ani de zile,
Pe chematul înspre ceruri – Bebe Antonie Vasile!