Cum viersuia pe vârf de nuc,
El, veşnic solitarul cuc
Se pomeni aşa-ntr-o doară,
Că e curtat direct, de-o cioară:
– De ce pleci dragă, călător
Şi nu rămâi aici cu mine?
Tu pleci, eu mă usuc de dor …
Aş vrea să mă mărit cu tine!
N-ar fi problemă, sunt cioroi
Care mă vor, sunt sute, mii…
Dar vreau să iese din noi doi,
Cei mai deosebiţi copii!
– Nu înţeleg ce vrei să zici!?!
– Dar fi atent puţin, aici!
Noi, sigur vom avea, ’nţelege,
Nişte copii ieşiţi din lege,
Cu cântul tău, cu vocea ta
Şi cu longevitatea mea!
Plus că nu pui vreo mierlă, două,
Să stea clocite pe-ale ouă!
– Nu vreau să intr-un amănunte,
C-aş spune multe şi mărunte …
Nu mai vorbesc de potrivire
Şi alte chestiuni de fire.
Dar să reţii ce scot din plisc:
Eu nicidecum nu vreau să risc,
Să am vr’un pui cu vocea ta
Şi cu longevitatea mea!
Iar de-oi ieşi din lege-afară,
N-o să se-ntâmple cu o cioară!
Morala:
Când mintea-i la „apoteoză”,
Gândirea dă spre simbioză.
