În pădurea seculară, un stejar bătrân, înalt,
Vorbea către unul tânăr, într-un fel mai arogant:
– Mititelule, îi zise, după cum sunt de voinic,
Am să te ţin chinuit, să nu poţi să faci nimic.
Am să te umbresc într-una, soarele să nu te vadă,
Nici tu să nu vezi vreodată, mândra norilor paradă.
Fiind ici, vecin cu mine, tatăl tău a fost tăiat,
Iar eu, rămânând mai slobod, iată cât m-am înălţat!
Acum sunt cel mai puternic, de aceea nu te las,
S-auzi în frunzele tale, păsărelele în glas.
N-ai să vezi ghindă la tine, ci numai dacă priveşti
Înspre ramurile mele, atunci ai s-o dovedeşti!
Şi apoi, n-am interesul să te văd crescând fălos,
Să devii şi tu ca mine, plin de cântec şi umbros.
– Dar tatăl meu cum era? Cum se comporta cu tine,
De tu vrei să mă sufoci şi eşti aşa rău cu mine?
– Tatăl tău e dus! Ce vrei? Cum a fost, cum nu a fost,
S-a dus, şi cu asta basta! Să vorbim, nu are rost.
De fapt ce s-o mai lungim, m-am gândit să te sufoc,
Să te usc, lăsându-mi poala, ca pe-un vreasc fără noroc.
Te mai las câteva zile, să ai timp să te căieşti,
Că exişti pe lumea asta, că respiri şi că trăieşti!
– Cred că n-ai timp să te bucuri, îngâmfatule stejar!
Îi zise omul pădurii, tăietor şi pădurar.
Te voi preface în scânduri, rumeguş şi lemn de foc,
Ca pe orice uscăciune, ca pe-un vreasc fără noroc! …
Drama stejarului
