Această lucrare a fost realizată şi publicată prin finanţarea de către Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, prin proiectul „Sistem integrat de îmbunătăţire a calităţii cercetării doctorale şi postdoctorale din România şi de promovare a rolului ştiinţei în societate”: POSDRU/159/1.5/S/133652
Fără îndoială că se poate pune o întrebare firească dacă există legătură între Gulagul românesc şi Revoluţia din decembrie 1989. Raportul dintre comunism prin sistemul său represiv şi manifestările violente din ’89 trebuie studiate nu doar prin instrumentele specifice istoriei, ci şi prin explicaţiile pe care le poate oferi psihoistoria.
O primă ipoteză de la care plecăm într-o astfel de demers inedit este aceea că spaţiul concentraţionar românesc a mancurtizat o parte din populaţia românească, iar datorită contextului istoric, această tensiune psihică a fost refulată prin mijloace dure în cadrul revoluţiei. Desigur că pe lângă determinările psihologice cum ar fi: angoasa, neliniştile sufleteşti, repulsia faţă de un regim comunist brutal, au existat şi elemente de natură socio-economică şi politică ce au produs un sentiment de ură faţă de Nicolae şi Elena Ceauşescu şi acoliţii lor.
O a doua ipoteză urmăreşte să observe faptul că Gulagul reprezenta o „mică închisoare” în care a suferit o bună parte a populaţiei româneşti, iar „marea închisoare” o reprezenta România comunistă în toate sferele sale. Mulţi deţinuţi după ce au fost eliberaţi din spaţiul carceral comunist ieşeau din „mica închisoare”, în „marea închisoare”, care uneori devenea un loc al incertitudinii, al abandonului sufletesc, al divorţialităţii, al pierderii familiei şi a capacităţii de adapatare la o societate abulică. Pe acest fond de teamă de a rămâne „încarceraţi” într-o ţară în mare parte îndobitocită, unii români au simţit o profundă şi sinceră stare de libertate, ce a degenerat în ceea ce s-a numit revoluţia din ’89.
O a treia ipoteză pleacă de la ideea că revoluţia nu s-ar fi desfăşurat într-o asemenea manifestare de violenţă excesivă, dacă nu ar fi existat Gulagul. Practic, în mentalul colectiv din aceea perioadă românii au simţit un fel de catharsis (purificare), de răul ce era întruchipat de „clanul Ceauşescu”. În mod inconştient, suferinţa din perioada comunistă provocată de torturile din închisori, măsurile economice de austeritate, supravegherea populaţiei, etc. s-a revărsat ca un bumerang asupra acţiunilor pline de ostilitate ale revoluţionarilor. Dacă românii au fost ascultători timp de 50 de ani, ei au dovedit că nu mai pot să rabde greutăţile materiale şi suferinţele fizice şi psihice la care au fost supuşi. Masa psihologică a revoluţiei din 1989 ca să-l cităm pe Gustave Le Bon s-a manifestat prin emoţii violente, iar personalitatea conştientă a dispărut. Sufletul colectiv (Le Bon) al revoluţiei s-a dezlănţuit pentru a obţine o eliberare de sub dictatura comunistă, ce a îngrădit multe din libertăţile pe care în mod normal poporul român trebuia să le deţină.
O ultimă ipoteză scoate în relief tocmai imaginarul violent intrinsec pe care noi l-am avut, un imaginar care a ieşit în evidenţă doar în momentele decisive ale istoriei. În general, românii după cum bine a observat Dumitru Drăghicesu în cartea Din psihologia poporului român au ca trăsături ce se reflectă în natura lor etnică „pasivitatea, rezistenţa defensivă, resemnată, pasivă, supusă, înfrântă, lipsa de energie ofensivă”. Deşi ne-am ghidat după sintagma „Capul ce se pleacă, paloşul nu-l taie”, totuşi revoluţia din 1989 a reprezentat momentul de dezlănţuire a violenţei, de catalizare inconştientă a unei mâhniri generalizate, de răzbunare faţă de represiunea comunistă. Aşadar, natura violentă a revoluţiei române din 1989, trebuie analizată printr-o interpretare istorică şi psihologică, ea nu a fost provocată din neanat, ci au existat anumite acumulări psihice negative, ce au răbufnit la momentul potrivit. A investiga revoluţia doar ca un eveniment istoric contextul este parţial greşit, însă noile abordări ce ţin mai degrabă de subterfugiie unei istorii nuanţate trebuie ranforsate, iar psihologia revoluţiei şi memoria ei trebuie mereu aduse în dezbaterile academice sau de altă natură.
Dumitru Cătălin ROGOJANU
