Tableta de impact

Vara omul gospodar, după ce a terminat de cărat soare politicii cu urna, îşi face sanie în amintirea zăpezilor de odinioară. Apoi mândru de opera lui îşi socoteşte paralele necesare plecării în concediu şi constată că e mult mai ieftin afară decât este în ţară. Altă dată, acum un sfert de veac, romanul de rând îşi împărţea concediul în două: o săptămână la mare, o săptămână la munte. Românul de rând era salariat într-un stat cu sărăcia egal împărţită cu o leafă mică, însă, suficientă să mănânce să se îmbrace şi să se viseze american de 4 iulie. Visul acela reprezenta libertatea maximă, în rest se spuneau bancuri la adresa preşedintelui, chiar şi la cel mai banal chef şi atunci era cald şi dacă românul de rând dorea să se răcorească o putea face cu o limonadă rece sau o bere pentru care se mai stătea şi la coadă. Petrecerile câmpeneşti erau rare, legate de muncă, cu grătare mici şi bere, dar şi cu marfă nouă de producţie naţională. Pe atunci nu se găseau mărfuri second-hand, dar nici magazine de profil. Leul era mare şi tare şi ajungea şi pentru contrabanda cu ţigări şi cafea de la sârbi. Guma lor de mestecat era mai fină decât a noastră care era tare şi zaharisită. Nu se vorbea de salariul minim pe economie şi nici de salarii nesimţite, deşi cele mai mari salarii le primeau minerii de la front, care semnau cu amprenta digitală. Cu toate că nu ştiau carte erau mai înţelegători şi mai respectoşi decât o întreagă armată de politruci din ziua de azi. Ei nu se duceau în concediu nici la mare şi nici la munte şi nici la odihnă şi tratament şi la ţară la cosit sau la alte munci ale câmpului. Pentru că nu aveau decât treizeci de arii de pământ, necesarul de producţie pentru nevoile gospodăriei era câştigat prin munca în raport global la CAP. O parte din oamenii aceia nu mai sunt, alţii sunt prea bătrâni să mai viseze frumos pe 4 iulie iar generaţia care este sau vine este supusă furtunilor politice şi are bucuriile neînsemnate. Pe deasupra nu are nici speranţă şi nici bani şi ce este mai grav nu mai are încredere în nimeni. Poate că dacă pe cursul ronului s-ar pune o ecluză de stabilitate atunci zâmbetul şi-ar căuta un loc de muncă pe faţa fiecăruia am fi mai solari, mai calzi şi mai trainci, dar pentru aceasta ar trebui să fim mult mai raţionali.