Dulci miresme duce briza din pădure înspre sat,
Flori frumoase dau parfumuri în sătucul fermecat.
Pe furiş şi-n ochii lumii, se sărută Crin şi Crina,
Flori frumoase le inundă casa, viaţa şi grădina.
Logodiţi de-o săptămână, se iubeau cum niciodată
Nu s-a auzit în lume despre un băiat şi-o fată.
Seara îi găsea-n săruturi, miezul nopţii în iubire,
Roua zorilor le poartă câte-o dulce amintire.
Trecători târzii în noapte, distingeau sub clar de lună,
Două trupuri ce în braţe şi în suflet se-mpreună.
– Mai avem numai o lună pân’ la nunta noastră Crine,
Şi vom face o fiestă cum nu e la orişicine!
Chipul tău frumos de mire, vreau să n-aib-asemănare,
De când nunţi se fac în lume, de când miri se văd sub soare!
– Iară tu, frumoasă Crina, floare mândră şi aleasă,
Fără seamăn eşti acuma, fără seamăn, şi mireasă!
Te iubesc cum numai trupul şi cu inima mea ştiu,
Dragă-n viaţă mi-eşti de-a pururi, drag în viaţă am să-ţi fiu!
– Mergi iubite de comandă în oraş, frumoase flori,
Să ne fie pentru nuntă, nestemate şi comori.
Dar ia seama şi priveşte să fie marfă aleasă,
Iar cea care ţi le vinde, cea mai dulce florăreasă!
Să-i dai preţ, iar la-ncheiere dă-i din partea ta o floare,
Ca să fie pentru nuntă, ca o sigură chemare!
Ce frumoasă este viaţa petrecută printre flori,
Cu miresme mii şi sute, cu petale, cu culori …
Crin trecea vioi şi vesel, cu atenţie-nţeleasă,
Admirând floare cu floare şi oricare florăreasă.
Dintre toate, numai una îi pică frumoasă-foc,
Chipul ei frumos de zână, subţirică la mijloc …
Iar cum florile lui dânsa le-ntrecea pe orişicare,
Se-nţelege c-o alese pe frumoasa vânzătoare.
– Tu ai chipul ca o floare! Cum te cheamă? Panseluţa?
– Printre flori crescui de mică, numele meu e Crinuţa!
Ne asemănăm la nume, ce să spun, nu îndrăznesc …
Tu eşti Crin, te ştiu prea bine, te admir şi te iubesc!
– Prea târziu îmi spuseşi asta! Peste-o lună mă cunun,
Dar oricum, îmi pare bine, altceva ce să mai spun …
Parc-aş vrea să stăm de vorbă, să îmi spui ce ai de zis,
Nu se ştie ce-i în viaţă, nu se ştie ce e scris …
Vreau flori multe pentru nuntă! Cât îmi ceri pentru o floare?
– O guriţă pe buchet, iar pe fir, o sărutare!
– Frumos preţ! Dar ca arvună, cât să-ţi dau, cât îmi pretinzi?
– Un sărut cu foc şi dulce şi în braţe să mă prinzi!
– Ia o floare de la mine, nunta să o onorezi!
– La nuntă voi fi mireasă! Oare îţi vine să crezi?
Te iubesc cum doar în scrieri s-a auzit de iubire,
Şi îl rog pe Dumnezeu să-mi aducă împlinire!
Ochii tăi, acum spun totul, mă iubeşti la fel de mult,
Ne vom pune verighete într-un sfânt locaş de cult.
Ca soţie şi ca mamă, voi fi dulce, devotată,
Doi crinuţi vei ţine-n braţe, un băieţel şi o fată!
Şi îţi jur că-n zile negre, dar şi în zile senine,
Te-oi iubi ca nimeni alta şi voi muri lângă tine!
– Fermecat rămân, Crinuţa, de ce-mi spui, de ce voieşti,
Cu iubirea ta fierbinte, inimioare mi-o vrăjeşti!
Şi cum bate cu putere, pieptul simt că îmi plezneşte,
Cum să nu iubeşti din suflet, pe cea care te iubeşte?!
Lumea-n sat veni în valuri, derutată nu-nţelese,
De minunea de la nuntă, de rocada cu mirese …
Ori e Crina, ori Crinuţa, pentru ei, totuna este,
Şi de ce să nu rămână ca o nuntă de poveste!?
Muzicanţi ce nu văzuse lumea în acel ţinut,
Fermecară toţi nuntaşii, încă de la început.
Toţi dansau vrăjiţi de strune, sorbeau vinul din ulcioare,
Şi mâncau cu multă poftă, la plăcuta sărbătoare.
Tulburaţi de frumuseţea mirilor din capul mesei,
Rând pe rând, pupau pe mire, sărutând mâna miresei.
Se cânta, se ciocneau cupe, se dansa fără odină,
Când doi ochi priveau în lacrimi, întristaţi, dintr-o grădină …
Mult amar, multă durere, faţa Crinei dă de ştire,
Inima-i era sfârşită, sufletul plin de mâhnire …
Şi ofta cu disperare, cu jale nemărginită,
Şi căta cu ochii tulburi, la perechea fericită …
Chiar şi-a doua zi, nuntaşii veseli închinau pahare,
Când la miri, pe la ferestre, le făceau câte-o urare:
„Dumnezeu să vă ajute, casa voastră să vă fie
Un locaş plin de iubire, un locaş de bucurie!”
Iar când nunii hotărâră să-i cheme pe miri, afar’,
Întâlniră, cu durere, o vedere de coşmar …
Casa era năpădită de crini albi, buchete mii,
Şi pe pat şi pe covoare şi în vaze şi-n sacsii …
Crinii inundau pereţii, noptiera şi măsuţa,
Trei iubiţi fără de suflet, Crina, Crin şi cu Crinuţa !
Se stinseseră ţinându-şi mâinile toţi într-un loc,
Ca trei fraţi într-o durere, trei iubiţi fără noroc …
Fanfara cânta cu jale, intonând funebru cânt,
Când trei tineri fără viaţă, coborâră în mormânt …
I-ngropară mână-n mână, cum pieriră printre flori,
Îi plângeau mamă şi tată, prieteni, fraţi şi surori …
Trei crini albi străjesc mormântul, fără să se ofilească,
Ce ieşiră din iubirea şi din seva tinerească …
Când îi bate viscol, ploaie, soare, grindină, furtună,
Se strâng floare lângă floare, se-mpreună mână-n mână!
Deşi sper să mai am ceva vreme pentru scris, de acum încolo, această poezie o consider opera vieţii mele. Nu ştiu cum va fi apreciată de către cititori, dar eu aşa o simt. La fiecare lecturare, am plătit tribut cu lacrimi. Se aseamănă cumva cu operele dramatice antice, începând frumos, continuând palpitant şi încheindu-se dramatic. Mulţi tineri şi nu numai, se vor regăsi în această modestă lucrare, plină de spirit. Lecturare plăcută şi sentimente puternice!
