Maratonul „roşu” de la Boston, o lecţie dură pentru România

Atentatul din Boston ţin prima pagină a ziarelor. O lume îngrozită de fiorul unui nou război care parcă scurge picătură cu picătură ultimele clipe de speranţă din oameni ca ei, ca americanii de rând. Sportivii au trăit şi ei groaza momentului şi parcă tot misterul învăluit în fumul negru te duce cu gândul la ce s-a întâmplat înainte şi ce este de făcut după. Două românce sportive au participat la acest maraton şi ele simţind pe pielea lor realitatea unui masacru ca cel petrecut în America, pe care cu siguranţă l-au trăit la intensitate maximă, când zgomotul asurzitor şi roşul aprins de sânge inundau peisajul. Ca o reflecţie a realităţii americane şi parcă, aproape ca o coincidenţă, am retrăit momentul acesta, chiar dacă direct nu am fost acolo, săptămâna trecută când la cinematograful „Sergiu Nicolaescu” am vizionat filmul „Cod Roşu la Casa Albă”, un film de reflecţie aş spune, un film care m-a făcut să mă întreb ce înseamnă securitatea naţională şi cât suntem noi de pregătiţi ca naţiune să facem faţă unui eventual eveniment ca cel petrecut în America. În inferioritate imbatabilă aş spune, vom fi mâncaţi de vii, căci dacă în SUA putem vorbi de o solidaritate colectivă, când armele şi muniţia nu mai fac faţă războiului, aici în România nu mai putem vorbi nici măcar de pic de respect, ce să mai vorbim de ură, solidaritate, sau sentimente care pot apropia sau depărta oamenii. Am retrăit scene, momente, drame şi parcă fiecare celulă îmi spunea că se poate mai mult…Şi se poate. În astfel de momente americanii ştiu să fie solidari, ştiu să ajute şi să se supună sistemului, în orice circumstanţe pentru a salva vieţi, chiar dacă oamenii pe care îi salvează au şi 100 de ani. Aici însă, în România, nu mai există nici măcar această armă, care, în trecut, ne-a ajutat să învingem pas cu pas bătăliile grele. Am ajuns astăzi ceea ce suntem datorită solidarităţii lor, a strămoşilor noştri, însă, treptat ne-am afundat atât de mult în mizeria colectivă încât am uitat să ne punem la adăpost această „valoare” şi am pierdut-o şi acum tânjim după ea şi nu o mai avem căci e greu să mai găseşti oameni în ziua de astăzi care să predea aceste lecţii de solidaritate. Ieri de dimineaţă îmi intersectez privirea cu o bătrână, cred că avea în jur de 90 de ani. La semafor, aşteptând culoarea verde, o femeie muncită care ţinea într-o mână un coş imens cu zambile roz. O femeie care aducea primăvara şi chiar pe chipul uscat se putea simţi asta. Când s-a făcut verde, toată lumea s-a îmbulzit să treacă şi parcă oamenii erau mai grăbiţi ca niciodată, mai-mai să dea peste bătrână care abia îşi târa picioarele. Greutatea cu care ţinea coşul în mână era vizibilă, însă, nimeni, absolut nimeni, nu a sărit să o ajute. Culoarea verde a trecut iar bătrâna, sărmana, parcă se împotmolise în mijlocul străzii. Bătrâna însă ştia că trebuie să meargă mai departe pentru a putea să mănânce în acea zi, căci pâinea trebuia cumpărată şi zambilele vândute. Am ajutat-o să treacă strada şi mi-a oferit o zambilă în semn de mulţumire. Am plâns, am plâns pentru că sistemul nostru nenorocit a uitat să ne înveţe ce înseamnă solidaritate. Să ferească Dumnezeu să fim atacaţi, căci nu vom şti să ne folosim armele, vom sta ca nişte popândăi şi vom aştepta…tăcerea.