Măştile cad una câte una

Nu l-am cunoscut pe Nicolae Mischie. Nu îl ştiu ca om, ca politician, ca şef al judeţului, ca pion al unor lupte date de unii şi câştigate de alţii. Nu ştiu nimic despre acest om, poate prea puţin prin prisma meseriei pe care o am, asta după toată nebunia care s-a creat în aceste zile, odată cu încarcerarea lui în Penitenciarul Târgu-Jiu. Cu toate astea, nu pot să nu mă simt din nou dezgustată de ipocrizia oamenilor, care niciodată nu l-au plăcut pe baronul de Gorj şi acum i-au devenit prieteni, peste noapte, doar-doar le-o mai ierta divinitatea din păcate şi nu vor ajunge să cerşească milă la Judecata de Apoi. Paralela cu dosarul Năstase este evidentă. La fel s-a întâmplat şi aici. Aceeaşi farisei care s-au bucurat „live” de ieşirea lui Năstase din „pârnaie” mai ceva ca proprii lui copii, deşi poate i-au vrut intrarea acolo mai mult decât…ştiţi voi cine. Mă uimeşte din nou ipocrizia acestor oameni, care se afişează la televizor, singurul canal de comunicare am spune între ei şi societate, pentru a arăta susţinere când în fond situaţia nu stă deloc aşa cum ne imaginăm noi. Nu dăm nume, că nu e frumos, însă, hai să fim serioşi! În ce altă ţară se mai întâmplă ca la noi? Cum se face că zeci de politicieni cu dosare îşi exprimă acum mila şi compasiunea faţă de soarta lui Năstase şi acum a lui Mischie, când toţi aceşti politicieni care aveau puterea să facă ceva nu au făcut. S-au trezit acum cu regretele şi cu spaima că s-a deschis Cutia Pandorei şi cine ştie, vor avea aceeaşi soartă de robi încătuşaţi ai sistemului corupt. În fond nu mă interesează problema, nu vreau să o tratez decât din punct de vedere social şi mai mult din punct de vedere al impactului creat. Şi să nu rănesc orgolii şi eu mai ştiu ce interese locale, naţionale, poate chiar internaţionale, din păcate nu avem curajul să ne expunem sentimentele încercând să făurim măşti de farisei pe care să ni le punem pe faţă, ori de câte ori viaţa ne dă ocazia. Punct şi de la capăt. Nu ştiu cât merita Mischie această soartă, Năstase la fel. Ştiu doar că toate aceste persoane care bocesc pe la colţuri şi zâmbesc pe la alte colţuri se identifică cu persoane din episoade anterioare, spre exemplu din episodul morţii regizorului Nicolaescu, când tot aşa, pe toate posturile tv regăseam oameni, care din dorinţa nebună de a se afirma, chiar dacă evident, nu era momentul, bălmăjeau tot felul de cuvinte pompoase la adresa marelui Maestru, când ei, sărmanii de ei, nici măcar nu văzuseră o dată un film creat de Nicolaescu. Nu vreţi totuşi să fim mai puţin ipocriţi? Nu credeţi că renunţarea asta tacită ne-ar aduce şi nouă un loc călduţ în căminul numit Europa? Nu ştiu dacă într-o ţară normală aceste izbucniri profunde şi sentimentaliste, nu ar fi aspru pedepsite. Şi nu ştiu dacă aşa cum se spune, chiar toţi, acum chiar toţi, ne-am declarat învingători după războiul acesta, când noi nici măcar nu am învăţat să ţinem sabia în mână. Pe bune, asta cu „treacă, meargă” chiar trebuie să dispară…Pe bune, chiar nu v-aţi săturat să fim toţi în pielea lui Mischie sau Năstase, pe bune, hai pe bune….