Minerii îşi dau masa pe iluzii

Masa minerească îşi are originile cam de prin anul 1977, atunci când minerii Văii Jiului au declanşat un conflict spontan, dar foarte energic. Atunci, însuşi dictatorul Nicolae Ceauşescu a mers în Vale, pentru a discuta cu minerii, şi a stinge conflictul. În carierele miniere, masa minerească a început cu un ceai acordat minerilor, prin anul 1979. Apoi, treptat s-a mai adăugat câte ceva, încât astăzi, minerii (încă) au o masă copioasă, la întocmirea meniului ţinându-se cont în mare măsură şi de preferinţele lor. Başca pachetele pe care le primesc supliment, pe care le consumă în timpul serviciului. Comparativ cu alte sectoare de activitate, este o adevărată boierie să ţi se acorde în mod gratuit masă ca la restaurant, şi la preferinţă, plus acel supliment de care am pomenit. Ceea ce nu au reuşit atâtea guverne care s-au perindat până acum, ceea ce nu au reuşit numeroasele administraţii care s-au rotit la conducerea minelor, iată că reuşesc acum strategii CEO, fără nicio presiune, fără niciun scandal. Ci, pur şi simplu, minerii renunţă la masă! Cei drept, nu toţi, dar asta, deocamdată. Renunţarea se face nu oricum, ci sub semnătură. Adică, dacă li se întâmplă să se deştepte mai târziu, când vor vedea ce prostie au făcut, la ce au dat cu piciorul, să li se dea cu hârtia în nas, fără a mai putea să mai cârâie ceva. De fapt, de ce renunţă minerii la masă? Pentru nimic altceva, doar pentru nişte bonuri de cumpărături, la schimb. La prima vedere, nu pare a fi o alegere proastă. Cu bonurile poţi să îţi cumperi ce vrei tu, când vrei tu. Cu masa e altă poveste; o mănânci, bine, nu, o pierzi. Bonurile le ai, ţi le cheltui când vrei tu. Până aici e bine, dar iată ce se poate întâmpla, mai departe. Masa nu poate nimeni să ţi-o ia, poate doar un regim dictatorial. Masa e masă, iar când cineva îţi ia mâncarea de la gură, e mare problemă. Mare scandal. Bonul este o hârtie, care oricând ţi se poate transforma în altceva. Spre exemplu, într-o iluzie. Peste câţiva ani, evident nu prea mulţi, li se va comunica bravilor mineri, că nu vor mai primii bonuri, ci bani, direct! Adică, ceva de genul „Domne, bonurile te-ncurcă, nu poţi să iei chiar ce vrei şi de unde vrei, li se expiră valabilitatea bla, bla, dar cu banii acţionezi cum vrei! Aşa că luaţi banii, direct, ce mai tura-vura!”. Apoi, banii, la prima negociere, se pot pierde foarte simplu, anunţându-se îngheţarea grilelor de salarizare. Prin urmare, ce trebuia să primească minerul indexare, şi nu i se mai dă, reprezintă exact contravaloarea bonurilor. Ca să nu mai lungim vorba, adio masă, adio bonuri, adio bani! Ce-şi face omul cu mâna lui …