Sfârşitul previzibil al dictatorilor

Istoria ne-a dat învăţăminte despre dictatori, comportamentele lor şi atrocităţile făcute de ei, fie că au fost săvârşite înainte de Hristos, fie după Hristos, sau acum, mai aproape de zilele noastre, sau chiar în zilele noastre. Dictatorii, mai sunt cunoscuţi publicului larg sub titulatura de tirani, despoţi, sau potentaţi. Ei se aseamănă prin modalitatea discreţionară de a conduce, prin comportamentul dement, paranoic, dar şi prin sfârşitul aproape identic. Spun aproape identic, pentru că oricum,, sfârşit bun nu au, dar diferă de la o ţară la alta, după legile în vigoare la momentul respectiv, dar şi după faptele comise în timpul deţinerii puterii absolute, sau după felul cum acţionează în ultimele momente dinaintea eliminării de la putere. De regulă, dictatorii nu cedează puterea în mod amiabil, cu excepţia cazurilor când transferul de putere se face în familie, exemplu în Coreea de Nord, acolo unde puterea de la defunctul Kim Ir Sen, a fost preluată de fiul său Kim Jong Il, actualmente dictator în statul respectiv, sau exemplul Portugaliei, unde regimul Salazar al anilor 60 a făcut transferul de putere către un stat de drept, în mod amiabil. China este un caz aparte, acolo unde se lasă de înţeles că nici nu ar fi posibil fără o dictatură sănătoasă, având în vedere numărul forte mare de locuitori. Deşi condusă de un partid comunist, China a trecut la reforme de circa două decenii, iar rezultatele sunt binecunoscute. De altfel, în China nici nu se mai poate vorbi de un regim totalitar, ci , pur şi simplu, de un regim autoritar. Cum spuneam, tiranii au un sfârşit asemănător, adică în marea lor majoritate, au un sfârşit pe măsura atitudinii lor din timpul deţinerii puterii. Dictatorii, cum se mai spune în popor, „nu mor pe-acasă”, ei găsindu-şi sfârşitul ori la închisoare, ori executaţi prin diferite forme, ori se sinucid, ori fug în alte state unde stau ascunşi ca şobolanii, simţindu-se hăituiţi până mor, sau până când sunt extrădaţi. Extrădarea poate să fie făcută de statul în care au fugit, sau de propriul stat dacă au rămas ascunşi pe teritoriul lui. Când se văd încolţiţi în faţa furiei maselor răsculate şi a forţelor care au coabitat cu masele, dictatorii ordonă de regulă, represiunea sângeroasă. Această acţiune dementă a lor, face ca tragedia momentului să ia dimensiuni ieşite din comun, dar să-şi şi agraveze propria lor situaţie. Felul cum se agaţă de orice şansă de a se menţine la putere este pe cât de josnic, pe atât de nebunesc, fiind capabili, cum a fost cazul lui Saddam Hussein, de a încerca să angreneze lumea într-un război mondial. Istorioare cu dictatori şi paranoia lor sunt foarte multe, începând de la împăraţii Romei, până la Nicolae Ceauşescu, sau ultimul căzut, Hosni Mubarac. Deşi cunosc ce îi aşteaptă, tiranii îşi continuă opera dementă până la limita posibilului. Ţările cu regimuri democratice nu sunt totuşi excluse pericolului de a se trezi cu dictaturi instalate. Lumea trebuie să fie foarte atentă cu acei conducători care deşi aleşi prin vot democratic, înşeală aşteptările oamenilor, în mod grosolan. Acolo unde un şef de stat îşi depăşeşte prerogativele, amestecându-se în toate cele, deja primele semne ale tendinţelor dictatoriale sunt evidente. În ţările în care prim-miniştrii sunt nişte fleacuri în faţa preşedinţilor, motivele de îngrijorare sunt alarmante. Când răufăcătorii sunt lăsaţi să mişune liber, iar arestările la comandă devin la modă, o nouă formă a dictaturii este la orizont. Aceşti dictatori „moderni”, se spune că îşi negociază libertatea dinainte, prin unele concesii acordate unor state influente, cu putere planetară, sau pur şi simplu cu cei care ar urma la putere, în cazul în care nu reuşesc să treacă la totalitarism. Deci, în concluzie, atenţie … popoare!