Părintele duhovnic al Mariei Lătărețu, supranumită „Privighetoarea Gorjului“, s-a stins din viață duminică, 16 iulie, la vârsta de 100 de ani.
„Ultimul supraviețuitor din lumea copilăriei Mariei Lătărețu, preotul Nicolae Diaconescu (1923 – 2023), a trecut astăzi la cele veșnice, la cei 100 de ani împliniți nu demult, acasă, în Bălceștii Gorjului.
M-am bucurat de prietenia și de sprijinul dumnealui, în ultimele două decenii, pentru realizarea cărților și filmelor dedicate «privighetorii» neamului românesc, pe care a cunoscut-o bine și de care a fost atât de apropiat.
Somn ușor și liniștit pe Câmpiile Elizee, părinte Nicolae Diaconescu!“, a transmis publicistul Dorin Brozbă.
Nicolae Diaconescu a trecut prin război, a fost martor la atrocităţi de greu de închipuit, a zidit credinţe, a povăţuit și a cunoscut îndeaproape un artist nepieritor.
„Tatăl meu a fost perceptor, iar mama casnică. Am fost şapte copii. Tatăl a murit la vârsta de 80 de ani, bunicul a murit la 90 de ani. Bunicul se trăgea dintr-o familie preoţească şi îşi dorea foarte mult să urmez acest drum. Am fost la şcoală la Târgu Jiu, apoi am făcut seminarul la Târgu Jiu, după care am absolvit Facultatea de Teologie de la Cluj“, povestea Nicolae Diaconescu pentru adevărul.ro.
După ce a absolvit seminarul teologic, acasă îl aştepta ordinul de concentrare şi a plecat la Școala de Ofiţeri. Era în perioada în care trupele române se pregăteau să elibereze Ardealul. Nu a luptat în prima linie, dar a contribuit la salvarea multor vieţi omeneşti. A trecut prin multe momente tensionate, dar totul s-a terminat cu bine. „Am participat mai mult la acţiuni de salvare. Căutam răniţii şi morţii. Pe răniţi îi duceam pentru a li se acorda primul ajutor. Unii ţipau să-i luăm şi pe ei, pentru că nu puteam să-i transportăm pe toţi. Unii nu aveau o mână, alţii erau fără picior”, spunea părintele Diaconescu.
A fost martor la orori
Părintele Nicolae Diaconescu a fost martorul unuia dintre cele mai cutremurătoare episoade din istoria ţării noastre: masacrarea românilor de armata horthystă, sprijinită de o bună parte a etnicilor maghiari localnici. În doar 11 zile, aproximativ 1.000 de români au fost ucişi de unguri. Cele mai multe crime au fost comise în satele Ip şi Trăznea, unde aproape 250 de români au fost ucişi, indiferent că au fost copii, bătrâni sau femei. Doar o singură fetiţă a supravieţuit acestui masacru. Românii au vrut să se răzbune, dar nu au fost lăsaţi de ruşi. „Ungurii au făcut crime extraordinare, după dictatul de la Viena. În Ip şi Trăsnea au omorât pe toţi românii. Doar o copilă a supravieţuit. Când părinţii ei au fost împuşcaţi, aceştia au căzut peste ea. Ea a fugit la rudele ei din satul vecin. Românii au vrut să se răzbune pe unguri. A fost o adunare la Trăsnea, dar ruşii nu i-au lăsat. Atunci, episcopul Popovici de la Oradea a spus o rugăciune în versuri, iar pe scena pe care mă aflam şi eu pentru a face serviciul religios a luat această fată şi, în mod simbolic, i-a făcut nişte aripioare pentru a o asemui unui înger. Fata a citit rugăciunea, iar cei prezenţi, în loc să se răzbune, au izbucnit în plâns. A fost un dezastru atunci. Ungurii nu au ţinut cont de nimic, nici de copii“, își amintea Nicolae Diaconescu.
A fost, la început, preot în comuna Sanmiclăuş. A activat ca preot timp de o jumătate de secol.
Apropiat de Maria Lătărețu
Părintele Nicolae Diaconescu a avut o relaţie specială cu una dintre cele mai mari artiste din România, Maria Lătăreţu, pe care a cunoscut-o atunci când era copil. Între cei doi s-a legat o prietenie care a durat toată viaţa. Nicolae Diaconescu a apreciat-o pe Maria Lătăreţu, pentru că niciodată nu a uitat de locul de baştină şi mereu venea cu plăcere în satul său. Totdeauna când venea în Bălceşti îl vizita şi pe preotul comunei. Nu de puţine ori a rămas peste noaptea în casa părintelui Nicolae Diaconescu şi îşi depăna amitirile despre copilărie, dar îşi uşura şi sufletul. „Am cunoscut-o de mic copil, pentru că ea era foarte populară şi cânta foarte frumos. S-a afirmat din copilărie pentru că avea o voce deosebită. Ea era prietenă cu o soră de-a mea. După ce a plecat din sat şi mai venea în vizită, stătea ori la sora mea, ori la o altă prietenă. Dacă era cazul să o apuce seară, stăteam mult de vorbă. Îţi amintea multe lucruri din trecut, cum se distra cu sora mea şi celelalte fete din sat. A crescut într-o familie cu 16 copii şi foarte săracă. Ea se ataşa de oamenii cu o educaţie bună. A primit o educaţie aleasă de la mama Nicoliţei Ciobanu, soţia învăţătorului, care stătea în spatele casei ei. Venea la biserică şi aprindea o lumânare la mormintele părinţilor. I-a părut rău că nu am avut cămin cultural, ca să poată cânta în satul natal. Nu a fost o fiinţă care să se ţină măreaţă. Nu a uitat niciodată de satul din care a plecat. Satul, pentru dânsa, era un fel de icoană“, mai povestea părintele.
