Oamenii de la capătul…Gorjului

Pământul s-a cutremurat din nou, cum ar zice buna mea de la ţară, nici pământul nu ne mai doreşte. Îi e scârbă de noi la fel cum şi nouă ne e scârbă de o România a anului 2013 în care se trăieşte ca în Evul Mediu. De neînţeles având în vedere că se vorbeşte tot mai mult de proiecte de investiţii, de afaceri, de un stat care se vrea european dar care trăieşte la mila cerşetorilor de dorinţe. Cine sunt cerşetorii de dorinţe? Oamenii de acolo de sus care s-au cocoţat în Vârful Turnului Babel dorind să conducă lumea, dorind doar, căci în substratul societăţii nu fac decât să mai doboare vieţi construind peste cadavre alte vieţi…Alte vieţi mai bune….sau nu. Subiectul editorialului meu vorbeşte despre soarta sinistraţilor de la Albeni, care nu au masă, casă, nu au apă şi de-abia şi-au încropit un acoperiş deasupra capului sperând doar că undeva, cineva, le va călca locurile stătute, căci curţi nu au, şi le va spune ce este de făcut. Soarta lor aproape că a devenit subiect de film şi când credeau că vor merge pe marile scene ale lumii descoperind faima, bogăţia şi lucrurile frumoase, prin prisma dezastrului pe care l-au trăit, regizorul a abandonat producţia, reuşind doar să filmeze câteva scene absolut şocate. Locuitorii acestei comune, sinistraţii, o mână de oameni cară de la câţiva kilometri apă să bea, nu mai vorbim de mâncare, curăţenie, nu mai vorbim de un trai decent şi nici de o trecere uşoară peste pragul subzinstenţei. Vorbim de o moarte tacită a unei vieţi duse de dragul de a fi dusă. Şi aici oamenii au copii, au familii, au dorinţe, dar promisiunile făcute sunt atât de multe încât astupă ca o ceaţă toate aceste lucruri. Iar ceaţa este atât de deasă încât şi cei care au făcut aceste promisiuni nu mai văd la doi paşi. Sunt orbi, sunt aproape orbi când văd că oamenii aceştia de la Albeni trăiesc ca în Evul Mediu. Nici canalizare nu au, nici nimic. Dacă trăieşti în mijlocul lor ai impresia că destinul ţi-a dat o palmă atât de puternică încât te-a făcut să crezi, pe loc, că România, în aceste condiţii, ar putea să intre în spaţiul Schengen. Ce să mai vorbim de europenizare, de trecerea la moneda europeană, de multe alte lucruri despre care guvernanţii discută la televizor, un televizor pe care sinistraţii de la Albeni nu şi-l pot permite. Prea puţini sunt cei păşesc în casele construite „provizoriu” de autorităţi pentru sinistraţi, dar pentru ei nici nu mai contează atâta timp cât au un acoperiş deasupra capului. Penibilul situaţiei face ca mulţi, din lipsă de condiţii, să rămână să trăiască în casele în care au locuit odată, deşi acestea riscă oricând să se facă una cu pământul. Şi atunci în această situaţie ce facem? Ne putem uita în ochii lor? Eu nu. Am vizitat şi eu (spun vizitat, căci parcă ai merge la un muzeu din lumea antică) acest colţ de…”rai” şi am dorit să fac mai mult pentru ei dar nu am avut nici puterea nici curajul şi poate nici influenţa să le redau ce au pierdut, acea speranţă. Am realizat atunci doar câteva fotografii care vorbesc de o România a anului 2013 prin prisma unor oameni care ar spune cu certitudine că au păşit în Evul Mediu. La câţiva kilometri de aria fantomatică se înalţă palate, case măreţe, cu turnuri care îţi iau privirea, poleite în bogăţia vremurilor actuale. Şi atunci nu ai ce face decât să te gândeşti că trăieşti un vis în care discrepanţa dintre realitatea ta şi realitatea lor este doar o iluzie banală…Pentru ei spun doamne-ajută!