Sfinţii sfinţilor de…români

Îmi place numele pe care-l port. Identitatea socială o asemuiam cu o identitate despre care mi-ar fi fost drag să vorbesc într-un alt context. M-am născut cu numele acesta, mi-a fost dat deşi nu l-am cerut şi l-am acceptat, benevol sau nu, pentru că altă cale cred că nici nu ar fi existat. Numai că, de dimineaţă, am trăit sentimentul unui om care nu mai are nicio identitate, asemenea unui om care a păşit într-o lume nouă, neetichetat încă de societate, un no name căruia i-ai fi spus uşor că seamănă cu toţii oamenii pe care i-ai întâlnit până atunci, pentru că fără un nume, este practic…nul. Ei bine, spre surprinderea mea, după un an în care s-a tot discutat această propunere, am aflat şi eu într-un final că trebuie să plătesc taxă pentru numele meu…de sfânt. Adică pe identitatea mea, ca om, ca persoană, ca pământean, trebuie să plătesc impozit, aflându-mă în situaţia de a fi chiriaş, pentru unii, al propriei mele identităţi. Şocant, nu? Aşa am spus şi eu, pentru că mi-este greu să înţeleg şi aproape imposibil de rumegat o asemenea informaţie. Părinţii mei se vor simţi vinovaţi că eu port numele împărătesei Elena, un nume nobil, pentru care trebuie să scot din buzunar nici nu ştiu câţi bani! Până la urmă nici nu mai contează, sunt creştină deci accept. Dar nu accept domnilor mai mari care vă ferchezuţi cu lanţuri de kilograme de aur, poleite cu sentimente obscure, ascunse sub fusta Domnului. Nu înţeleg unde a ajuns această Biserică pe care eu o numeam Stâlpul Societăţii. După ce aflu că sunt obligată să cumpăr nu ştiu câte lumânări pentru a întreţine afacerile „necuraţilor cu duhul” din Lumea Ortodoxă, acum aflu această veste, care îmi dă peste cap orice ipoteză. Dacă sunt prea dură să-mi ierte Cel de Sus Păcatele, căci cei de Jos nu o vor putea face-o niciodată. Până la urmă nu aceasta este esenţa ci faptul că printre aceşti clerici se află şi oameni curaţi, care caută numele Domnului şi-l rostesc cu sfinţenie fără să-şi spună PreaÎnalt, PreaFericit sau Prea mai Mare, deşi ei sunt adevăraţii oameni mari ai creştinismului, ai ortodoxiei. Am cunosc un astfel de om care trăieşte în creierul munţilor, acolo unde cu greu ai ajunge chiar şi cu gândul. Dacă l-aş întreba despre „regulile” impuse, acestea despre care vorbeam mai sus, cu siguranţă de sub barba albă care îi acoperă jumătate din statura mică, s-ar întrevedea un mare zâmbet. Dacă acel om mi-ar impune toate aceste reguli numai pentru faptul că identitatea mea are credinţă l-aş asculta pentru că aş şti că a avut încuviinţarea Domnului pentru a face toate acestea. Dar…în alte condiţii, nici gând. Cum spuneam şi cu alte ocazii, aş fi sperat ca biserica să fie acoperişul oamenilor aflaţi în nevoie, dar uneori, cu toate că părea solid, acoperişul s-a dărâmat, chiar sub privirile…enoriaşilor. Nu am nici o explicaţie pentru asta şi nici pentru faptul că mă gândesc să-mi schimb numele, doar-doar voi scăpa de încă o taxă care îmi bate la uşă. Până data viitoare, s-auzim de bine, de mai bine! Doamne-ajută!