Fiind o iarnă grea, geroasă, un oarecare din sătuc,
Neavând lemne pentru sobă, se învârtea pe lângă nuc.
De două săptămâni de zile, umbla în mână c-o secure,
Tot ocolind bătrânul nuc, în loc să meargă în pădure.
Se freca-n palme, se-agita, se bucura peste măsură,
Că are lemne berechet, taman la el în bătătură.
Copiii-i ziseră: – Bă tată, nu tăia nucul, fi cuminte,
Căci nouă, tuturor din casă, ne-a fost şi frate şi părinte!
Ne-a ocrotit cu umbra lui în miez de vară, când pe glie
Nu rămânea un fir de iarbă scăpat de-a soarelui urgie!
– Bine, atunci nu-l tai de tot, voi lua toporul şi-am să tai
Câte o creangă-n orice zi, să se prefacă-n jărăgai!
Când începu ca să lovească, îi zise mica lui fetiţă:
– Vezi tată, să n-o tai pe aia, unde-i un cuib de porumbiţă!
– Ia mai lăsaţi-mă în pace, atunci cum ies în primăvară?
Îl tai de tot, de ce să-l ţin? Nu mă umbreşte, nu e vară!
Tăie-ntr-o creangă doar jumătate, apoi se coborî-n ogradă,
Să ia o ţuică pe sub nas, şi-apoi să vadă, să mai vadă …
De data asta, hotărât, luă securea cea mai grea
Şi către nuc, ca apucatul, se năpusti lovind cu ea.
Lovea-n tulpină nemilos, parcă pătruns de o turbare,
Nesocotind când copilaşii cereau şi milă şi-ndurare.
Se clătina creanga tăiată de parcă începuse vântul,
Când se desprinse şi căzu, făcându-l una cu pământul.
Plângeau copiii: – Tată, mori, cu ce te oblojim la rană?
– Aduceţi leac din foi de nuc, turnaţi aici la cap, o cană!
