Maica Vartolomeea Popovici, pustnica de la Cioclovina, cum mai era cunoscută, a urcat la Ceruri. Aceasta a decedat sâmbătă, 10 aprilie, la vârsta de 80 de ani. Maica Vartolomeea trăia de singură în munți de peste două decenii. Aceasta visa de mică să aleagă acest drum.
Teolog, profesor de religie, jurnalist şi fotograf, George Crăsnean, a prezentat povestea maicii Vartolomeea Popovici: „Îşi aminteşte cerul din nopţile copilăriei, când dormea afară, în curte, şi-şi spunea – «Dacă rezist acum, atunci înseamnă că trebuie să merg la pustie». Şi a rezistat. Şi nu doar o noapte. Apoi, peste dorul acesta nebun şi sfânt, în naivitatea lui, s-a aşternut viaţa, cu grijile şi necazurile ei. Au trecut anii, a făcut şcoală, a venit în Bucureşti şi s-a angajat. Dar ceva, undeva, în adâncul inimii, îi spunea că nu merge pe calea rânduită ei de Dumnezeu. Că trebuie să schimbe direcţia vieţii. Să renunţe la tot şi să plece.
S-a întâmplat într-o zi obişnuită, la fel ca toate celelalte. Se rugase la biserica Sfânta Ecaterina, lăcaşul studenţilor teologi din Bucureşti, punându-şi în ruga aceea toată zbaterea, toate îndoielile, toate căile pe care viaţa i le aşternea, faţă în faţă cu dorul ei după mânăstire. Iar Domnul i-a răspuns. În adâncul inimii, a auzit atunci – «Nu vrei să-Mi urmezi Mie? Dacă rămâi în lume, vei ajunge paiul societăţii; dacă vei merge după Mine, te voi ajuta şi te voi salva din viaţa asta!».
Întrebarea a năucit-o. Aşa că a întrebat, la rândul ei: «Dar cine eşti, să te cred sau să te urmez?» «Am fost, sunt şi voi fi!». Atât. Apoi s-a aşternut tăcerea. Din acea clipă, scurtă cât o răsuflare, a fost alta. «Să ştiţi că nu e poveste, eu chiar am trăit-o. Dialogul acela mi-a dat multă putere. M-am simţit deodată stăpână pe mine şi am avut curajul ca imediat, chiar a doua zi, să le spun la serviciu că eu nu mai stau. Voiau să mă facă membru de partid, aşa că s-a dat un fel de alarmă, dar până la urmă am birui».
Şi a plecat. Nu era uşor să te călugăreşti în acele vremuri. Mânăstirile abia se redeschiseseră, după ce fuseseră aproape desfiinţate de decretul din 1959, care urmărise transformarea lor în muzee, ateliere sau CAP-uri. Ea a ales Tismana, străvechea ctitorie a Sfântului Nicodim. Ucenicia i-a fost însă presărată cu spini, o cale a durerii, pe care Hristos i-o pregătise ca să crească în smerenie“.
În sihăstrie de peste 20 de ani
Maica Vartolomeea Popovici a ales să se sihăstrească la schitul Cioclovina de Sus, care a fost ridicat în anul 1714. Atunci, aici erau aduși bolnavii de ciumă, care erau izolați, pentru a nu răspândi boala.
„Când a primit binecuvântare să se sihăstrească, în anul 1998, aici nu mai era decât străvechea bisericuţă în curs de restaurare. În rest, nimic. Doar muntele, cerul şi pădurea cu jivinele ei. Dar ea a vrut să rămână aici pentru totdeauna. Împlinise anii de încercări în ascultări, iar dorul după rugăciunea în singurătate o mistuia. Avea 60 de ani, dar inima îi era tânără şi curajoasă“, a relatat George Crăsnean.
„A fost ca şi cum locul mi-ar fi răspuns printr-un sărut“
Condițiile au vitrege în inima muntelui, dar Dumnezeu a întărit-o și i-a dat puterea de a merge mai departe. „Întâi i-a degerat obrazul, pentru că se culca pe scândurile îngheţate bocnă. Şi acum are partea dreaptă a lui mai roşie decât cealaltă. Apoi piciorul, pe care l-a scos într-o noapte de sub folia de nailon cu care se învelea. Maica Vartolomeea tăinuieşte încercările prin care a trecut, aşa că despre suferinţele răbdate am aflat de la o altă monahie, care-i ştie bine viaţa. Când am întrebat-o dacă nu i-a fost frig în plină iarnă, în vârf de munte, mi-a spus doar atât – «Ieşeam afară, în muşcătura gerului, iar când intram înapoi, mi se părea cald».
Când a ajuns la Cioclovina a trebuit să-şi dureze un adăpost. Avea la îndemână lemn şi cuie rămase de la restaurarea bisericuţei. A aşezat câteva scânduri pe pământ, închipuind o podea. Apoi, din crengi, a construit un soi de colibă, pe care a acoperit-o cu o folie de nailon şi a legat-o cu sârmă. Acum avea un adăpost de ploaie, dar înăuntru nu putea să facă foc, pentru că şi-ar fi topit bruma de acoperiş. Aşa că toată iarna s-a «încălzit» cu o candelă improvizată dintr-o cutie de pateu, în care punea puţin ulei. A rezistat în chilia aceea un an de zile. «Dar eram fericită! Într-o zi am ieşit afară şi am simţit aşa o bucurie, încât am zis – «Cioclovina, ăsta-i visul meu de-o viaţă şi viaţa mea de vis!» Nu adia niciun vânt, dar când am ieşit, a venit aşa, deodată, o boare şi a scuturat crăcile de zăpadă pe faţa mea. Pentru mine a fost ca şi cum locul mi-ar fi răspuns printr-un sărut. Cu fericirea aia nu ştiu dacă o să mă mai întâlnesc vreodată…».
„Ochii ei albaștri ca cerul nu o să-i uit niciodată“
Simona Rădoi, de la Uniunea Femeilor Gorjene, a cunoscut-o pe maica Vartolomeea și a fost marcată de aceasta: „Dumnezeu să o odihnească în pace! Am fost la dumneaei și mi-am dat seama că avea un mare har dumnezeiesc! Fiind în grup, a stat cu fiecare dintre noi de vorbă și la fiecare ne-a dat câte un sfat, dar cel mai mult m-a mirat faptul că vorbea cu noi de parcă ne cunoștea, știa de ce am venit, și ce greutăți aveam pe suflet…La plecare a bătut toaca, ne- a făcut cu mână și ne-a rugat să mai trecem pe la ea…Coborând prin pădure o crenguță de vâsc mi-a căzut pur și simplu în mână…., am luat-o ca pe un semn. Mi-am dorit de nenumărate ori să merg să o revăd…. Ochii ei albaștri ca cerul nu o să-i uit niciodată. Dormi în pace măicuță sfântă!“.
