Bocancii de la uşa istoriei

Toate sărbătorile lumii au un farmec aparte, pentru că ele se adresează în mod nediferenţiat şi celui bogat şi celui sărac, şi celui frumos şi celui urât, şi celui sănătos şi celui bolnav, şi celui bătrân şi celui tânăr. Sărbătorile vin şi trec iar în urmă rămâne o brumă de speranţă căreia nu greşim dacă îi spunem uneori fericire, la sărbători spiritul uman lasă în urmă ura şi se închină iubirii, lasă de asemenea încleştarea şi acceptă destinderea, însă, niciodată nu poate lăsa în altă parte grijile decât acolo unde le este locul, în viaţa de zi cu zi. Peste 20 de ani de democraţie, când ar fi trebuit ca ţării să-i fie redată libertatea, ne aflăm în mijlocul unui timp de criză, în care se hotărăşte soarta unui continent din care vom face parte şi dacă Europa rămâne unită şi dacă se destramă. De fapt, stăm la priveghi lângă visurile noastre pierdute prin sertarele Parlamentului şi guvernelor ale căror obligaţii faţă de români au început să fie transferate deja către un viitor despre care mie unul îmi este teama să vorbesc. În aceste timpuri societatea s-a stratificat într-o marjă a norocului şi inspiraţiei şi nu poate genera bunăstarea de care avem nevoie, pentru că aceia care produc sunt prea puţini şi prea exploataţi de oamenii politici. Este suficient să facem paralele între petrecerea zilei de 1 Decembrie în centrele urbane din Gorj ca să înţelegem ce înseamnă respectul conducătorului pentru mulţime, dacă într-o parte au petrecut oamenii simpli şi în altă parte VIP-urile, nu înseamnă ca a avut loc aceeaşi sărbătoare iar dacă exemplificăm de bună seamă se va găsi o voce sau alta, care să conteste calitatea oricărei remarci, fie ea şi nevinovată. Politica de sărbători nu este sinceră, ea adună în interiorul gesturilor forţate, vizibil forţate ale unor indivizi mai mult rău decât bine, mai multe socoteli mizere, care n-au de-a face cu societatea civilizată, ci un soi de gulag în care puterea se concentrează către dictatura locală. Din păcate, legile României contemporane nu sunt suficient de ferme faţă de cei care exagerează în legăturile cu libertăţile oamenilor şi cu dreptul generaţiei următoare, de a avansa în avanpostul puterii, s-a mers atât de departe încât un număr mic de oameni, mulţi dintre ei fără studii sau fără pregătire sociologică, sunt puşi să răspundă de învăţământ, sănătate, cultură, domenii în care pe lângă pricepere este nevoie în primul rând de instruire şi nu de amatorism. Am răsuflat uşuraţi câtă vreme tinerii României, deştepţi sau nu, dar hotărâţi să câştige pe cont propriu dreptul la demnitate au fost primiţi cu braţele deschise de o Europă, care îi plătea destul de ieftin, acum disponibilitatea Europei de a face plăţi se cam lichidează iar tinerii vin acasă şi nu se pot exprima decât prin gesturi simbolice sau prin implicări în programe a căror finalitate seamănă cu luminiţa de la capătul tunelului, suntem departe de adevăruri concrete, pentru că nouă ni s-a servit în aceşti 20 de ani acelaşi tort de îngheţată totalitară în care au plutit în devălmăşie oportuniştii şi tupeiştii şi s-au înfruptat din cotizaţia obligatorie a fraierilor puşi să plătească impozite şi taxe, chiar dacă din banii lor s-au finanţat nişte hăulite de moment în urma cărora doar un număr mic de cetăţeni s-au simţit mulţumiţi. În această zi de Moş Nicolae sunt cu bocancii la uşa istoriei, dar trebuie să fim foarte atenţi ca nu cumva să ni se mai fure din ei darul de viitor la care avem dreptul ca naţiune europeană şi ca stat de sine stătător, pentru care lucrăm cu toţii de la vlădică la opincă, de la sărac la bogat, de la tânăr la bătrân, de la urât la frumos, de la bolnav la sănătos şi nu trebuie să lăsăm în urma numai neşansa în sub semnul umilitoarei imagini care ni se ataşează, pentru că nişte semeni de-ai noştri nu ştiu să se cenzureze nici în interior şi nici în exterior.