Despre dreptul de a fi om

Sunt îndreptăţită să vorbesc despre omenie căci sunt om şi poate aţi spune că mulţi sunt cei ca mine…Însă sunt printre noi şi oameni ale căror simţuri sunt mai degrabă animalice decât fireşti, omeneşti, cum vreţi voi. Am îndrăznit să abordez acest subiect pentru că sper ca din calitatea mea de jurnalist, la început de drum, să creez valori şi mă îndrept spre oameni care mai poartă în sufletul lor acea picătură de omenie, chiar dacă nebunia creată de virusul jurnalistic le-a luat minţile. Vorbim de oameni care calcă pe cadavre pentru un subiect „bombă”, care pe alocuri nu spune nimic, însă, mânaţi de o mânie nebună, crezând că pot conduce totul din statul de om al presei, o fac fără doar şi poate, ajungând la final să transmită doar…ură, căci informaţia esenţială se pierde pe drum, nefiind şlefuită de o mână de profesionist. Ce poate fi mai odios decât să te trezeşti într-o dimineaţă victima unui scandal mediatic de care tu să nu ai habar şi jurnalişti precum cei care o fac (nu prefer să folosesc nume ca să nu le fac publicitate, nu merită) se găsesc să te pună la zid pentru că încerci să îţi găseşti fericirea? Ok, aţi spune că vorbim de o persoană publică şi desigur având statutul pe care îl are este normal să vorbim despre expunere, despre asumarea acestor riscuri. Însă de la expunere şi dorinţa ta nebună de a fi lăsat să fi om e cale lungă, o cale desigur care la un moment dat te poate desfiinţa pe tine ca om, neavând puterea fizic să mergi mai departe, pe calea ta, până la capăt. Andreea Marin este în centrul atenţiei de câteva zile. Desigur, de când s-a despărţit de Ştefan Bănică este în centrul atenţiei, mai mult decât niciodată. Nu îi iau apărarea, nu încerc să fiu subiectivă şi nici să formez opinii, însă, cred că e prea mult. Este prea mult pentru un om care se zbate, din punctul meu de vedere, la fiecare interviu acordat să scoată în faţă proiectele pe care le întreprinde, copiii pe care îi ajută, oamenii cărora le dă sfaturi, şi nu viaţa ei privată. Şi văd o luptă continuă cu aceşti oameni care nu sunt oameni, o luptă continuă pe site-urile de socializare, în spaţiul public, la tv, peste tot, încercând să militeze pentru o viaţă aparent liniştită. Am citit zilele trecute un articol într-un aşa zis tabloid şi desigur nu am înţeles nimic. Mai mult m-a făcut să mă întreb dacă acest cod deontologic al jurnalistului, de rând, aşa ca mine sau ca ei, prevede toate aceste derapaje uimitoare de la calitate şi profesionalism. Unde sunt valorile şi unde sunt oamenii de la care trebuie să învăţ să fac presă? Eu nu ştiu, poate ştiţi dumneavoastră! Şi dincolo de presă, de statutul pe care ni-l oferă această meserie cred că trebuie să învăţăm să fim oameni. E dureros când ai uitat să facă asta şi mai dureros este, dragi „jurnalişti” când copilul tău în comunitate află de la alţi copii cum mami umblă cu eu mai ştiu cine şi tati nu ştiu ce mai face, lucruri total false decât acelea pe care le aflase de la tine, cele adevărate bineînţeles. Puneţi-vă cinci minute în această situaţie şi veţi ajunge să înţelegeţi esenţa lucrurilor, pe care, din păcate le aşterneţi, fără nici un resentiment pe hârtie. Şi dacă totuşi după acest experiment nu aţi ajuns să aveţi nici o urmă de vină, înseamnă că vă număraţi printre aceia despre care vorbeam la începutul monologului meu. Poate că, uneori, chiar ajutându-ne de acest mijloc de comunicare, presa scrisă, tv sau orice altceva, ar trebui să îndrăznim să vorbim despre dreptul de a fi oameni!